O să explic de ce pe mine, unul, nu mă prea interesează în acest moment, ca cititor, critica literară în accepţiunea ei comună. O să spun ce cred despre noul statut al criticului literar din epoca noastră, cea a post-Literaturii.

Din momentul în care semnificaţia cărţii s-a schimbat, în România, odată cu intrarea în post-tranziţie, critica îşi pierde încet-încet obiectul. Despre cartea ca autor plus titlu, pînă prin 2000, versus cartea ca obiect de cultură urbană integrat în reţeaua de expoziţie a societăţii de consum, am scris şi veţi putea citi în revista Pana mea... Mă interesează mai mult cine este, astăzi, criticul literar. În primul rînd - veţi spune - un om de gust. Da, clar. E obligatoriu ca un critic să aibă gust, dar e insuficient. Pentru că niciodată propriul său gust nu-i va fi îndeajuns pentru a promova de unul singur o carte pe piaţă. Şi pentru că, dacă se pune cu posesorul de bun-gust, o editură îl face arşice într-o clipă. Există o altă variantă - adaptată prezentului - a activităţii critice: discursul televizat. Da, cu condiţia ca marca televiziunii care difuzează acest discurs să-i asigure audienţă şi autoritate. Cazul lui Dan C. Mihăilescu este notoriu: în fiecare dimineaţă, la 9, el prezintă cîte o carte în emisiunea TV culturală poate cea mai urmărită din România. A impus el vreun scriitor? Nu ştiu, dar tind să cred că nu. Alt caz recent de emisiune culturală bine făcută este cel al lui Ioan T. Morar din Lumea citeşte. Aici însă este vorba despre o carte străină şi emisiunea lui slujeşte, parţial cel puţin, campania Cotidianului de lansare a cîte unui roman în fiecare miercuri. În această campanie, marketingul îşi taie - recunoaşteţi - partea leului, în ciuda faptului că titlurile lansate de Cotidianul sînt îndeobşte bune şi foarte bune. Or, eu nu cred că rolul criticului este acela de a-i asigura telespectatorului confortul de a se pu