Nu ştiu dacă ţi-am povestit vreodată cum a fost când am devenit celebru. Lucrul s-a petrecut în 2002, la scurtă vreme după ce apăruse Uşa interzisă şi când revista România literară îmi acordase Premiul "Cartea anului". Trebuie să ştii că până atunci nu eram decât notoriu. Scriam la câţiva ani o carte, apăreau cronici la ea, uneori mai bune, alteori aşa şi aşa, alteori deloc. Se mai întâmpla şi să iau parte la câte o polemică. Sau să primesc, de la câte un cititor, o scrisoare. Ce mai, simţeam că viaţa literară pulsează în jurul meu! Iar când dădeam câte un interviu la radio pe teme culturale, ba uneori chiar la televiziune, la emisiuni cu rating mic, numele îmi era pronunţat corect.
Cum zic, eram notoriu. Însă despre celebritate nu ştiam, ca scriitor, decât puţine lucruri şi mai toate din povestirile înaintaşilor mei. Ştiam, de pildă, că după ce scrisese Maitreyi Mircea Eliade devenise celebru. Şi aşa, celebru fiind, se întâlneşte pe stradă cu un fan care se repede la el, îi scutură mâinile şi îi spune cu vocea sugrumată de emoţie: "Nu ştiţi ce fericit sunt să vă întâlnesc, domnule Mircea Eliade Rădulescu!". Ce importanţă avea că îl corcise pe Eliade cu venerabilul, mort de vreo 50 de ani, Ion Heliade Rădulescu? Mai ştiam, iarăşi, că la scurtă vreme după ce publicase faimoasa interpretare la basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, Noica se întâlneşte cu un tip care se declară admiratorul lui. "Ce anume aţi citit din mine?", îl întreabă Noica cu zâmbetul lui mieros. "Interpretarea la Punguţa cu doi bani ".
Dar una e să ştii ceva despre celebritatea altora, şi alta e să o simţi pe pielea ta. Într-adevăr, a doua zi după ce luasem premiul cu pricina şi ştirea fusese dată şi la televizor, sună la uşa apartamentului meu unul dintre vecini: "Am auzit că aţi fost premiat pentru o carte, În spatele uşilor închise. Aţi putea să mi-o daţi şi mie?" De
