Vă mai amintiţi romanul Bel-Ami al lui Maupassant? E acolo un personaj, Madeleine Forestier, specializată în rolul de amantă şi sprijinitoare a tuturor tinerilor veniţi la Paris fără o leţcaie, dar avizi de ascensiune socială. Partea interesantă e aceea că tipa îi părăseşte sistematic îndată ce "se ajung", pentru a-şi căuta alţi şi alţi aspiranţi la gloria spre care îi conduce. Dacă m-ar întreba cineva cum văd cronica literară, i-aş răspunde, mai în glumă, mai în serios: ca pe un fel de Madeleine Forestier în compania lui Bel-Ami.
Pentru mulţi tineri absolvenţi de filologie, foiletonistica nu e decît un soi de exerciţiu juvenil şi pasager. Cînd viaţa îi ia în malaxor, ei trec, fără prea multe remuşcări, la lucruri mai rentabile, adeseori fără legătură cu literatura. Unii ajung în media, în gazetăria politică sau în alte zone mai bănoase şi mai de impact, de unde au senzaţia că pot schimba mai uşor în bine lumea şi, mai ales, că-şi pot schimba mai uşor în bine viaţa. Alţii - intraţi în universităţi - văd în cronicăreală doar un exerciţiu de vizibilitate suplimentară sau un succedaneu dispensabil al activităţii - pardon de expresie - catedratice. Alţii trec, cu vremea, la lucruri mai de substanţă sau mai puţin stresante, se plictisesc sau se lehămesesc pur şi simplu. De fapt, pentru numeroşi practicanţi de ocazie sau de cursă mai lungă, cronica literară pare a fi doar o anticameră, un poligon de antrenament în vederea unor ocupaţii mai "serioase", mai "mature". Exemplul lui Nicolae Manolescu - intrat în politichie după treizeci de ani şi mai bine de magistratură foiletonistică - a fost amintit adeseori în anii â90, deşi acolo era evident vorba despre altceva. Cazul lui Dan C. Mihăilescu, "dezertat" din domeniul istoriei literare spre foiletonismul popular de gazetă şi televiziune, este doar aparent opus: să nu uităm că istoria literară avea/are ratingul ce
