Orice s-ar spune, majoritatea jurnalelor au ceva contrafăcut, cu atât mai supărător cu cât ele pledează mai insistent pentru sinceritate şi "sadism" al adevărului. De obicei, diaristul se profilează bombastic în spaţiul securizant al paginilor sale, atribuin­du-şi merite inexistente, inventân­du-şi calităţi, interpretând trecutul biografic după cum îi convine. Pe o treaptă mai înaltă de subtilitate stau "masochiştii", cei care se ponegresc sub privirea lacomă a cititorului, făcându-l pe acesta captiv al unei plăceri vinovate. Spun "subtilitate", fiindcă încet-încet, prin aceste manevre scriitoriceşti, lectorul este dus exact acolo unde a vrut autorul, chipurile, sincer în autocritica lui. Nimic din aceste jocuri scripturale cu falsă adresă nu transpare din filele de Jurnal scrise de Sorin Stoica şi editate după moartea tânărului autor. Acest prim volum postum, subţire tipografic, reuneşte notaţii, articole, mesaje pe care Sorin Stoica le-a trimis prin poşta electronică unor prieteni, în ultimele luni ale vieţii sale (mai-decembrie 2005). Există deci mai mulţi destinatari, ca şi cum scriitorul ar fi vrut să nu rămână cu totul singur, înainte de sfârşit. În alte creaţii de gen, descoperim cu uşurinţă un salt al autorului pe deasupra cercului - şi epocii - contemporanilor nerecunoscători, pentru a face joncţiunea cu cititorii, mai oneşti, din viitor. Aici, dimpotrivă, această proiecţie a unui public virtual (de nenăscuţi, încă, lectori) nu are motive să apară. Avizat asupra diferitelor retorici justificatoare şi strategii narative, Sorin Stoica a mizat, în proza lui, pe o recuperare a firescului. El efectuează, practic, cu fiecare carte o întoarcere la realism, cu captarea unor voci de personaje şi a unor istorii pe care acestea le traversează. Dacă realitatea înconjurătoare pare uşor de văzut şi bătut cu pasul, translarea ei în ficţiune presupune un adevărat arsenal de