De data aceasta, recunosc, e în primul rând vorba de conjunctură: faptul că volumele de poezie semnate de Nichita Danilov (Centura de castitate) şi de O. Nimigean (Nicolina blues) au apărut practic deodată, ba încă şi la aceeaşi editură, a fost determinant pentru reunirea lor într-o aceeaşi pagină publicistică. Luaţi-o cum veţi dori, ca pe-o mărturisire naivă, ca pe-o decriptare în timp real a unor metode de marketing sau ca pe-o glumă-paravan. Sunt, însă, aproape sigur că după lectură veţi uita aceste gânduri şi-i veţi asocia, de la sine, cu o mişcare spontană, pe Danilov şi Nimigean. O anumită raportare pe cont propriu la mistică şi la retorica religiosului, un experimentalism ritualic care prin repetiţie ar putea da fie superbe erezii, fie direcţii teologice, face ca acestor doi poeţi să nu le şadă tocmai rău cu câte-o rasă monahală închisă la culoare pe ei. Ei sunt situabili, mentalitar, între Athos şi Sybaris, între deşănţarea uneori simpatică şi smerenia întotdeauna zâmbitoare a goliarzilor. Evident, unul din ei se implică mai sincer, altul e mai histrion, unul rupe contractele sociale, celălalt le lipeşte cu leucoplast, dar nu le oficializează, unul crede în istoriile hagiografice, altul în istoriile literare. Centura de castitate şi Nicolina blues: piese inegale dintr-o Carmina Burana, în totului tot, perfect egală cu sine. Între rîzboaie Un aer neobişnuit, de coeziune uşor fanată se degajă din recentul volum al lui Nichita Danilov: Centura de castitate. Unitare în chip individual şi aflate unul cu celălalt în foarte bune relaţii, textele de aici par a se construi oarecum la vedere. După un reţetar - ţinând de detaliu sau de arhitecturi globale - pe care uneori ni-l amintim din interbelicul românesc, alteori din cărţile de filozofie indiană traduse masiv şi semiclandestin cam în aceeaşi perioadă, alteori din imaginarul ortodox, bizantin cum îl ştim. Oricum ar