Garrison Keillor si show-ul lui radiofonic, A Prairie Home Companion, au reusit sa capteze interesul americanilor timp de 30 de ani, printr-o combinatie perfecta de anecdote piperate, piese country, aer retro, har verbal (Keillor fiind un om-spectacol, cu multiple masti), improvizatii sclipitoare si o familiaritate speciala cu ascultatorii. Lansata in eter pe 6 iulie 1974, A Prairie... a devenit una dintre cele mai ascultate emisiuni radiofonice de varietati din lume, difuzata de catre peste 500 de statii publice de radio din SUA si, periodic, de posturi din Europa si Noua Zeelanda. Insa nici una dintre aceste date seci nu ar putea exprima spiritul sau - situat la intersectia aproape imposibila dintre stil si popularitate - asa cum o face filmul lui Robert Altman. Pentru ca vorbim despre unul dintre cei mai mari regizori ai lumii, al carui stil inconfundabil a generat adjectivul "altmanian", vorbim despre virtuozitate. Insa, pentru cinefili, ultimul film al maestrului de curand disparut e o continua surpriza. Daca Woody Allen, in recentul sau Match Point, renunta la umorul copios in favoarea meditatiei amare, Altman a ales aici sa-si suspende cinismul inepuizabil si gustul pentru satira, convertindu-le in inefabila tristete din fata finalului unei lumi (chiar daca, in realitate, A Prairie Home Companion continua sa se difuzeze - detaliu prea putin relevant, de altfel, pentru esenta povestii). Filmul imagineaza ultima emisiune a lui Keillor si a echipei lui, inainte ca teatrul Fitzgerald, care o gazduieste, sa fie transformat in spatiu comercial. Pretext narativ pentru regizor (care a inclus in distributie numerosi membri reali ai echipei, in frunte cu realizatorul, Garrison Keillor) sa exploreze culisele si istoria sa afectiva, construind unul dintre faimoasele sale universuri extrem de vii si personale, populate de personaje contrastante, povesti intretaiate, se