Ultimii doi-trei ani au adus, in macar memoria vizuala a romanilor, destule documentare si filme despre inca excentricul si invalmasitul decembrie 1989. Dintre documentare as aminti mai cu seama serialul 1989. Sange si catifea, realizat de Cornel Mihalache in maniera contrapunctica, pentru a aduce la suprafata diferite variante si versiuni ale revolutiei din decembrie 1989, atat cat a fost ea asa ceva. Dintre filmele artistice, trei s-au remarcat prin comentariile empatice ale criticii si prin impactul la public, in mod aparte la publicul tanar, acesta fiind castigul real: este vorba despre A fost sau n-a fost, regizat de Corneliu Porumboiu; apoi Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii, regizat de Catalin Mitulescu; si nu in ultimul rand de Hartia va fi albastra, regizat de Radu Muntean. In mod intentionat las de o parte impostura filmului 15, regizat de Sergiu Nicolaescu, intrucat meritele acestei pelicule sunt infime, iar perspectiva regizorala este confuz-hilara, in cel mai bun caz. Daca autorul serialului documentar, Cornel Mihalache, era matur la ceasul revolutiei din decembrie 1989, ceilalti trei regizori amintiti laudativ aici erau sau adolescenti (Corneliu Porumboiu avea 14 ani), sau la limita dintre adolescenta si tinerete (Catalin Mitulescu avea 17 ani, iar Radu Muntean, 18 ani). De aceea este mai mult decat interesant felul in care ei au stiut sa filtreze istoria foarte recenta si traumatica a romanilor, facand-o in mod special pe intelesul celor foarte tineri. Voi lasa, totusi, intr-un con de umbra filmul lui Catalin Mitulescu, desi este un film remarcabil, intrucat el nu se ocupa prioritar de evenimentele din decembrie 1989; astfel incat voi insista in textul meu doar pe filmele lui Corneliu Porumboiu si Radu Muntean. Daca filmul lui Porumboiu este un dialog cinic, tratat, insa, in maniera caragialesc-urmuziana despre realitatea ori irealitatea unei revolutii