Spectacolul extraordinar de dans contemporan Răzvan Mazilu şi invitaţii săi, recent prezentat, a fost un spectacol aparte, inedit în câteva privinţe. în primul rând cred că este primul recital desfăşurat pe scena Operei Naţionale Bucureşti închinat în exclusivitate dansului modern şi contemporan. Şi ceea ce nu a fost urmărit probabil, ca atare, de organizatori, dar a ieşit la iveală până la final, era faptul că a existat un aer de familie, o înrudire stilistică a majorităţii interpreţilor, care, deşi proveneau din trei zări ale lumii, din Portugalia, Israel şi România, şi deşi fiecare era o personalitate distinctă, se integrau aproape toţi în acelaşi mare curent modern, cu unele ecouri neoclasice. Cu o singură excepţie, care ilustra o altă faţetă a dansului contemporan, asupra căreia vom reveni.

Recitalul a fost inedit şi prin scopul său declarat, acela de a strânge fonduri pentru dotarea cu noi pianine, pentru crearea unei videoteci şi organizarea unui workshop pe teme de dans contemporan, la Liceul de Coregrafie "Floria Capsali" din Bucureşti. Dar, de fapt, acest recital este doar debutul unui proiect mult mai amplu al Fundaţiei PRAIS, şi anume proiectul DANCE ENERGY, care se va desfăşura pe parcursul a trei ani şi va urmări să strângă fonduri şi pentru alte licee de coregrafie din ţară şi, totodată, să promoveze dansul contemporan şi tinerele noastre talente, care pornesc pe această linie stilistică.

Dintre dansatorii şi coregrafii invitaţi, eram familiarizaţi, în oarecare măsură, cu modul de gândire al portughezilor Claudia Martins şi Rafael Carriço, care în 2002 creaseră pentru Răzvan Mazilu, la Teatrul Odeon, piesa coregrafică Bolero. Regele pierdut. De astă dată ei şi-au interpretat propriile creaţii, de fapt două fragmente din două spectacole, Solo with the Angels, pe muzică de Piaf şi Louguy şi The sleeping Buddha, pe muzică de J. S. Bach şi Arno