Lia Ceran foloseste un lexic exotic fara o justificare estetica, pur si simplu ca sa ne... chinuiasca.
Lia Ceran a publicat recent volumul III si (speram) ultimul dintr-o suita de volume de versuri intitulate Incunabul (Iasi, Ed. Junimea, 2004-2006). Acest volum III are un subtitlu enigmatic: Zona algonchina. Ca sa aflam ce inseamna, ne grabim sa citim poemul intitulat chiar Zona algonchina:
"O-to-te-man/ absorbit intre menstre.// Sancrul algonchin/ (logaritmul)/ capcana/ plina de cerbi morti/ plina de ei/ exponentiala, de ei!/ intrerupta la ieri. Ieri tinand-o."
Sintagma ramane, dupa cum se vede, neinteleasa. Stim foarte bine, inca de pe vremea cand ii descopeream pe Ion Barbu si Paul Valery, ca limbajul poeziei nu trebuie sa fie neaparat simplu si accesibil, ca unii poeti prefera expresia concentrata pana la ermetizare sau ca iubesc cuvintele rare, care dau o sugestie de virginitate lingvistica. Dar Lia Ceran foloseste un lexic exotic fara o justificare estetica, pur si simplu ca sa ne... chinuiasca. In poemele ei apar nenumarate cuvinte de foarte restransa circulatie sau fictive care fac textul (partial ininteligibil: "catimini, arearea, octogene, para-melc, kyriacodromion, eretheu, natron, curbaturare, lupercali, samoniti, radeoniti, rectumuri". La fel de frecvente sunt numele proprii de care n-a auzit nimeni sau au auzit putini: "Anna Teilland, Herr, Valenciaga, Kyra, Kyria, Muscina, Amon-porcatrix, Kundalini, Meef Haristi, Tosamakria, Laid, Glauber, Kunrath, Batamarbar Idome, Idomeneo Kan, Nicolas Glock, Adolohius, Rene Zuber, Schlemmer, Schriften, Osymandias?.
Ce rezulta din aceste ingrediente lexicale? Rezulta o poezie rebarbativ-sententioasa, incapabila sa emotioneze:
"Kundalini.// anotimp barbar.// perspectiva. Tiamat (om, animal, vegetal, mineral)// stop!/ (receptiv, suprasensibil)/ mana pe gura. Cortex./ matrice si
