23. Iarta-ma ca te nasc...
"...iarta-ma ca te fac sa-mi fii/ pe valul marii, flasc/ un joc de spume de copii/ Iarta-te ca ma nasti/ Iarta-te, iarta-te ca sunt/ In toiul Sfintelor Pasti/ Cu incondeiat pamant." Acesta era refrenul cantecului pe care-l auzise Aurel Covaci, argumentul pe baza caruia ma prezentase lui Nichita.
Lumea aceea in care tocmai intram, timid, respectuos, avea nenumarate usi; incepusem sa le observ, dinauntru, atunci cand se deschideau, intamplator, cu diferite ocazii, inspre afara. Aparent se putea intra foarte usor - nu te oprea nimeni, dar putini erau cei care ieseau pe unde intrasera. Erai lasat sa gasesti singur calea, depindea de fiecare sa-si "marcheze" teritoriul astfel incat sa mai existe si o "data viitoare".
L-as fi cunoscut, poate, oricum pe Nichita; oricum dar nu astfel, daca n-ar fi fost Aurel Covaci. Daca el n-ar fi fost cerberul cel bun al unei anumite usi, intr-un anumit moment, unic, cand apele s-au dat la o parte special pentru mine, acei doi metri care, in acea dimineata, ma desparteau de stanesc, s-ar fi transformat intr-o constanta, a distantei dintre doua sine de tren. Ori dintre cele doua fete ale unui zid. Ori dintre cele doua maluri ale Styxului.
Tocmai trecuse acea dimineata. Mergeam pe strada, spre scoala, iesind ca dintr-o negura, reluand in minte, cuvant cu cuvant, scurtul dialog de care fusesem in stare, incercand sa pricep ce dracu' mi se intamplase, unde disparuse buna mea crestere macar, daca nu altceva. Culmea e ca nu-mi faceam probleme pentru "goliciunea" mea spirituala din acele clipe, cat pentru faptul ca fusesem prost crescut, ceea ce pe tatal meu l-ar fi dezamagit mai tare decat esecul la admitere, sa zicem!
Imi faceam inventarul tuturor intalnirilor imaginare cu Nichita si al dialogurilor posibile si nu reuseam deloc sa leg cumva realitatea de fictiune. Aveam acest
