Apariţia unui scriitor precum Constantin Negruzzi, în Moldova primei jumătăţi a secolului al XIX-lea, ţine de domeniul miracolului. Cu deplină seninătate, fără nici un fel de preocupare programatică, ca un fel de nou monsieur Jourdain care face modernism fără să o ştie, Negruzzi a deschis în literatura română căi devenite drumuri publice după publicarea celebrelor articole manifest ale lui Mihail Kogălniceanu (în "Dacia literară") şi Titu Maiorescu (în "Convorbiri literare"). Într-o operă de o viaţă care nu depăşeşte dimensiunile unui volum de 300 de pagini, Constantin Negruzzi reuşeşte o primă şi miraculoasă sincronizare cu însuşi conceptul de literatură, oferă texte subsumabile marilor curente literare ale timpului - romantismul şi realismul - într-o limbă română surprinzător de proaspătă şi de eficientă în spaţiul literar. Şi pentru ca miracolul să meargă până la capăt, acest scriitor miraculos care şi-a început cariera sub semnul unei limbi române involuate, mai rău, atrofiate, ajunge în Epilogul la Păcatele tinereţelor să se joace cu sunetele într-o manieră suprarealistă avant la lettre, fiind din acest punct de vedere un precursor al lui Urmuz. Într-una din cărţile de critică literară publicate în ultimii ani, Gabriel Dimisianu îşi mărturisea inapetenţa organică pentru sinteză şi, implicit, absenţa oricărei tentaţii de a scrie vreodată o istorie a literaturii române. Criticul României literare mărturisea că se simte cu adevărat confortabil doar la nivelul fragmentului, dar nu excludea posibilitatea ca, la un moment dat, toate aceste cioburi disparate să se poată lipi într-o viziune integratoare şi întrupa, astfel, într-o istorie literară. Sunt tentat să iau această auto-apreciere mai degrabă ca pe o cochetărie sau ca pe un exces de modestie. Gabriel Dimisanu a scris în ultimii ani texte fundamentale despre literatura perioadei imediat postbelice, anii 1945-1947