Într-un cartier vechi al Romei, spre sud, direcţia Via Ostiense, locuieşte, de prin anii '50, până în '75, un domn distins, suplu, cu o lumină blândă în ochi, politicos, amabil, e funcţionar la Ministerul de Externe italian, dar, ce e curios, vine din România cea rămasă dincolo de Cortina de Fier. "L'esule". Exilatul.Vecinii ştiu că e căsătorit cu o italiancă, au doi băieţi, familia e liniştită, au prieteni mulţi, se pare că "il signor professore Popescu" este îndrăgit de aceştia, vizitele sunt numeroase, dar nu deranjează pe nimeni, poate domnul acela corpolent, Lozovan, care e profesor în Danemarca, poate vorbeşte puţin mai tare pe scări, sau râde cu hohote de bas. Uneori vine în vizită, de Paştele răsăritean, sărbătorit cu o săptămână după cel latin, Monseniorul Bârlea, un cleric cu o barbă rotunjită atent, poartă, de fapt, mai mult "un pizzo", un cioc, cum spun ei, românii. Monseniorul ţine de Congregaţia Bisericii Orientale, e un om discret, are gesturile calme, surâde, oarecum melancolic, este, se vede, dedicat rugăciunii, dar sub calm bănuieşti hotărârea. Asta spun ochii lui. Tainica flacără dinăutru e protejată de pleoapele grele.
Ei toţi, Sig. Mircea Popescu şi prietenii lui, sunt socotiţi de comunişti nişte fugari trădători. Povestesc uneori de Bucureştiul dinainte, Sig. Bruno Manzone, profesorul care a condus Institutul de Cultură Italian, din 1940, li se alătură. Casele boiereşti, parcurile, cafenele sunt evocate mereu, pigmentate cu mici întâmplări, mondena Calea Victoriei, Cişmigiul, alte vremuri se-ntorc în sufrageria aranjată de zile mari.
Sig. Mircea Popescu a avut profesori vrednici la Bucureşti, pe Alexandru Marcu, pe Umberto Cianciolo, pe Anita Belciugăţeanu, dar dragostea pentru italiană i-o trezeşte primul un profesor cu sclipiri de geniu G. Călinescu. Erau vremuri de război, erau unele minţi strălucite care se rătăciseră, Reb
