Pentru că trenul face un zgomot monoton? Sau poate pentru că trenul pleacă de dimineaţă şi ei s-au trezit prea devreme? Ori pur şi simplu pentru că ştiu drumul?
Sînt pentru ultima variantă. Acum cîteva zile mă uitam la un film de companie - ştiţi genul, acea producţie în care şeful apare în faţa camerei şi zice nişte vorbe care încep cu "venind în întîmpinarea clienţilor" şi se termină cu "cel mai bun raport preţ-calitate". Rar găseşti un manager în vreo postură publică, la vreo tribună, care să nu creadă că lumea aşteaptă de la el să spună exact ce-a spus şi cel de dinainte şi fix ce va spune şi următorul.
Genul ăsta de om este cel care dă aprobarea şi pentru comunicatele de presă de companie - pe care jurnaliştii trebuie să le traducă, la fel cum făceau acum 40 de ani presarii din Occident cu comunicatele Kremlinului. Ei s-au învăţat să citească printre rînduri, în căutarea unei urme de ştiri, alta decît două-trei cifre în care n-au de ales şi trebuie să creadă. Şi tot bieţii jurnalişti au ajuns nişte masochişti literari, care pigulesc într-un discurs de un sfert de oră două fraze care să poată fi citate şi citite.
Cînd îi scoţi la o cafea, tot şefii ăştia te întreabă de ce nu vezi mai mult business în presa de la noi, în presa generalistă, fireşte. De ce nu se vorbeşte despre companii ca despre staruri, aşa cum se întîmplă în Occident? De ce jurnaliştii cer şpagă ca să scrie despre companii? OK, nu şpagă, ci fee. Frumos, pe factură. Şi de ce chiar şi cînd scriu, e ori un articol rău, ori unul tern? E simplu: pentru că în afară de advertising (care se adresează clientului final şi n-are de ales, trebuie să fie simpatic) comunicarea de companie e arta plictiselii. Spaima cea mare a celor care se ocupă cu ea e ca nu cumva să scape ceva interesant. Sau ceva care priveşte lucrurile - Doamne, fereşte! - din perspectiva clientului. Tocmai de aceea jur