Actorilor noştri
Pe la jumătatea Căii Victoriei, vechea coloană vertebrală a Bucureştilor, chiar lângă Palatul Telefoanelor, se înalţă astăzi o construcţie stranie: o clădire cu portal maiestuos şi bolte albe din vremuri de demult, dar cu înalte ziduri de sticlă din timpul nostru, în care se reflectă silueta bătrânului Hotel Continental, de vizavi. Vechi-nou-vechi, laolaltă, ca la o întâlnire istorică în care trecutul şi prezentul îşi dau mâna prieteneşte, stau de vorbă, schimbă impresii. În studenţia mea din anii '80, terenul era viran, iar uneori, vara, apăreau aici câteva jalnice mese şi o gheretă unde se vindea bere. Puţini dintre colegii mei care-şi potoleau setea după vreun examen de literatură sau de istoria limbii ştiau că se află într-un spaţiu unde, timp de aproape 100 de ani, bătuse inima culturală a României. Aici fusese cândva Teatrul Naţional. Dacă mi s-ar cere astăzi să aleg locul creativităţii cu cea mai mare încărcătură afectivă, cu cele mai multe amintiri artistice din Bucureşti, adunând cele mai multe prezenţe de nume mari, româneşti şi străine, acesta este: Teatrul Naţional. Iată-i istoria.
çn seara zilei de 31 decembrie 1852, toată floarea Bucureştilor, în frunte cu domnitorul, soseşte cu trăsurile care străbat la trap Podul Mogoşoaiei, la Teatrul cel Mare, a cărui construcţie este, în fine, deplin încheiată. Este o zi de miercuri, iar la şapte şi jumătate sala e deja arhiplină. De la ideea acestui teatru, care le-a aparţinut lui Eliad (poetul Heliade Rădulescu) şi prietenului său Ion Câmpineanu, au trecut aproape două decenii şi exact trei domnitori: Alexandru Ghica, Gheorghe Bibescu, iar acum, la inaugurare, Barbu Ştirbei, convinşi toţi trei că teatrul va modifica în bine moravurile şi va îmbogăţi limba română. Toată lumea a înţeles că Teatrul Mic, zis al lui Momulo, aflat tot pe Podul Mogoşoaiei, la casele Slătinea
