Pericle Martinescu (1911-2005) a fost unul din reprezentanţii superbei generaţii a tinerilor intelectuali români din anii ^30. O generaţie, după cum prea bine se ştie, animată de mari idealuri spirituale, febricitantă, e adevărat fără un program explicit, însă chiar în chipul acesta deschisă unui spirit înnoitor, bizuit pe trăire, experienţă, autenticitate, ultimul concept înlocuindu-l pe cel de originalitate utilizat de romantici. Astfel se explică interesul său pentru jurnal, înţeles ca o captare imediată a pulsului existenţei. Autor al unor copioase scrieri memorialistice, scriitorul se întreabă nostalgic: "Unde este Ťpleiada de tineri scriitoriť, să mă gîndesc la aceia care aduceau în cultura noastră o febră, o problematică, o vastitate de idei şi un orizont spiritual ce se ţinea la unison - şi uneori depăşea, fără exagerare şi fără falsă modestie - nivelul cultural european din acea vreme? A fost un moment de mare şi frumoasă afirmare a inteligenţei româneşti în artă şi literatură". Pe bună dreptate, Pericle Martinescu socoteşte că "tinerii" săi camarazi de scris de odinioară dădeau tonul cel mai reprezentantiv al modernităţii, sincronizînd cultura românească cu ultimele idei şi formule creatoare din Occident. Dar tocmai cînd se aflau în pragul maturităţii autorii în chestiune s-au văzut opriţi din elanul lor ce părea nelimitat. Fenomenele totalitare şi mai cu seamă invazia sovietică şi comunizarea ţării le-au sfărîmat aripile. Unii au murit prea de timpuriu (O. Şuluţiu, C. Fîntîneru, Dan Botta), alţii au luat calea exilului (Mircea Eliade, Cioran, Al. Ciorănescu, Vintilă Horia, Ştefan Baciu), alţii în sfîrşit, "în cazul cînd nu au înfundat puşcăriile, s-au fărîmiţat zi de zi, an de an într-o Ťlibertateť mai îngrozitoare decît cea mai îngrozitoare teroare". Pericle Martinescu se declară a aparţine ultimei categorii. Din 1938 pînă la momentul tîrziu al redactării