Mi s-a parut destul de riscanta decizia lui Gheorghe Craciun de a-si publica, la doi ani de la aparitia ultimului sau roman, un jurnal de creatie* (fie el si "fals") care sa descrie geneza cartii. Riscul e usor explicabil: Pupa russa e un roman bun, dar nu o capodopera, adica un text care sa justifice, prin valoarea sa intrinseca, un alt text care sa-l concureze ca dimensiuni.
Macar din acest punct de vedere, decizia editoriala a lui Mircea Cartarescu s-a dovedit mult mai inspirata; caci, desi graviteaza, de fapt, in jurul scrierii Orbitor-ului, jurnalul congenerului optzecist si-a pastrat un titlu mai neutru si, implicit, mai putin angajant.
Cu toate acestea, noul volum al lui Gheorghe Craciun e o unitate autonoma, a carei lectura nu presupune neaparat parcurgerea romanului invocat in titlu. Chiar daca adevarata miza a cartii ramane raportul dintre scris si trait, dintre limbaj si lume. La prima vedere, lucrurile sunt extrem de simple: adeptul misticii cuvintelor, care a primit revelatia textului la un curs de lingvistica, si nu la unul de literatura, devenit apoi textualistul militant din anii '80, s-a pocait si a depus armele in fata realului. Iar convertirea e zisa pe sleau, pentru a nu lasa loc de indoiala: "Am crezut la inceput ca limbajul e totul, ca adevarul, credibilitatea lumii stau in limbaj. Am crezut ca limbajul are o proasta intocmire, ca el trebuie remodelat inclusiv sintactic. Mi s-a parut ca exista doua limbaje; cel de-al doilea, cel literar, fiind ascuns in primul, cel uzual, dar numai ca potentialitate. (...) Insa scrisul imi arata ca tocmai despre asa ceva nu poate fi vorba. (...) Cartile mele de pana acum exprima in cele din urma o neputinta. Realul, ca si imaginarul - care nu este altceva decat un real construit ceva mai liber - este indestructibil, este invulnerabil" (p. 48-49).
Insa lucrurile nu sunt chiar atat de simpl
