G. Mihăilă nu este numai un specialist în slava veche, aşa cum îl cunosc zeci de generaţii de studenţi, ci şi un filolog în sensul larg şi, din nefericire, demodat al cuvântului. Ca şi Şerban Cioculescu, se simte în elementul lui în bibliotecă, unde citeşte şi adnotează texte de altădată migălos şi cu plăcere. Nu are ironia înaintaşului său, dar în pieptul lui de academician bate o inimă caldă, astfel încât comentariile, în general sistematice şi impersonale, se colorează până la urmă afectiv. Cert este faptul că eruditele sale scrieri, departe de a fi aride, îl captivează pe cititor şi îi provoacă reverii, de genul celor pe care le provoacă vizitele în magazinele de antichităţi. G. Mihăilă are o predilecţie pentru scrierile vechi sau pentru autori care s-au interesat ei înşişi de asemenea scrieri. Vechimea unui text reprezintă pentru cunoscători o valoare în sine, independentă de valoarea literară (sau, uneori, cum a demonstrat Eugen Negrici, generatoare de "expresivitate involuntară" şi, implicit, de valoare literară). Până şi un banal bilet la operă de acum o sută de ani este mai interesant decât unul din vremea noastră, devenind într-un fel literatură. Este acel farmec al vechimii (de care se simte atrasă şi Ioana Pârvulescu când evocă secolul nouăsprezece sau perioada dintre cele două războaie mondiale).

G. Mihăilă este un cărturar care iubeşte toate manuscrisele şi tipăriturile, dar mai ales manuscrisele şi tipăriturile îngălbenite de vreme. Studiile sale din volumul recent apărut, Scriitori şi filologi români (sec. XVI-XX), ilustrează această vocaţie a sa de degustător de vin (literar) vechi.

Citind (tacticos şi cu frecvente opriri asupra bogatelor note de subsol) comentariile lui G. Mihăilă, descoperim că ne mai încântă ceva, în afară de parfumul de legendă al faptelor trecutului, seriozitatea cu care autorul se ocupă de probleme mărunte. Aparen