Pe măsură ce piaţa de carte creşte, iar editarea de cărţi devine o afacere din ce în ce mai prosperă, relaţiile dintre editori, critici literari şi cititori sînt tot mai problematice. Nu folosesc termenul "criză", care nu e tocmai exact într-un domeniu căruia dinamismul şi varietatea îi sînt proprii din necesitate. Mihail Ralea se întreba de ce nu avem roman într-o perioadă de înflorire a romanului românesc modern, pentru ca apoi, pe tot parcursul secolului trecut, nenumăraţi alţi critici şi eseişti să tot prevadă moartea romanului, un gen care niciodată n-a avut succesul de acum. De două decenii deplîngem soarta poeziei, deşi, în fiecare an, debutează onorabil cel puţin 10 tineri poeţi, se dau nenumărate premii pentru poezie, se fac lecturi publice de poezie şi, mai nou, numărul site-urilor cu poezie este, pur şi simplu, copleşitor. Întotdeauna e vorba de o tranziţie (fără conotaţie negativă), de o redefinire permanentă, chiar dacă nu mereu vizibilă, a genurilor şi, mai ales, de o reaşezare continuă a relaţiilor.

Dacă relaţia criticilor cu scriitorii a fost dintotdeauna una de love-hate, mai problematică şi mai interesantă este însă relaţia criticilor cu cititorii. Căci, dincolo de a fi un exerciţiu intelectual în sine, critica literară are nevoie (şi) de public. Critica literară nu se face în retortă, nu-şi permite să fie autistă, ea trebuie să se adreseze nu doar scriitorilor şi celorlalţi critici, dar, mai ales, cititorilor constanţi, aceia interesaţi de noi piste de lectură, de interpretări, de subtilităţi textuale şi alte asemenea ponturi pe care critica literară le poate da, dublînd şi îmbogăţind, astfel, lectura. Să nu uităm că, de fapt, toţi marii critici din interbelic scriau şi în cotidienele de mare tiraj.

Viciile criticii literare

Prin comparaţie cu perioada comunistă, cînd critica literară era singurul discurs alternativ, astăzi a