"Nu se poate trece atat de usor peste sufletele noastre bolnave" , spunea, intr-un interviu din 1991, Gabriel Liiceanu. Dupa atatia ani, boala despre care vorbeste filozoful roman este si mai vizibila, eliberata de ramasitele entuziasmelor iesirii din comunism. Lunga "tranzitie" a reliefat si mai bine patologia unei suferinte de cele mai multe ori nerecunoscuta, dintr-o mandrie prost inteleasa. S-a vorbit mereu in acesti ani despre distrugerile materiale ale comunismului si nu suficient despre cele operate in corpul plapand al constiintelor. Ca in cazul traumelor de orice fel, constientizarea si acceptarea este primul pas catre vindecare, dar aceasta cere nu doar vointa, ci si forta interioara - vulnerabilizata si ea, daca nu distrusa in regimul comunist. Inainte de 1989, romanii au fost obligati, pentru a supravietui, sa se poarte duplicitar, la serviciu, dar si in familie adesea, sa poarte masti de aprobare sau de nonagresiune, eventual, fata de realitate. Dincolo demastile pe care si le puneau pe fata, in fiecare zi, si le inlaturau in prezenta celor in care aveau incredere, a existat si o masca de fier, aplicata brutal pe existenta cotidiana a celor care pareau sa fie "dusmani ai poporului". Ea s-a numit urmarire (secreta) sau chiar hartuire (pe fata) si a fost exercitata de fosta politie politica, Securitatea. Arhive cu dosare de supraveghere care se intind pe zeci de kilometri nu sunt, din pacate, de ajuns pentru a constientiza la nivel colectiv, astazi, ca si ieri, raul facut de aceasta institutie poporului roman. Subiectul e cel mai adesea intampinat cu grimase, iar refuzul de a recunoaste si a asuma aceasta adevarata plaga a trecutului nostru recent (si care isi intinde, ca o caracatita, tentaculele pana in prezent) da, poate, masura portretului moral al unei natiuni, la un moment dat. InitiativaEditurii Nemira de a publica, sub forma de carte, documente ext