Din expoziţia pe care Max Dumitraş a deschis-o recent la galeria Lima din Timişoara, se observă limpede că avem de-a face cu un personaj atipic. Într-o lume a improvizaţiei locvace şi a mimetismelor de tot felul, care creează iluzia confortabilă a unei existenţe pline de vitalitate şi ale cărei proiecte sînt mai mult enunţuri decît finalităţi, el a optat pentru construcţia solidă, pentru reveria aplicată şi pentru lucrul dus pînă la capăt. Aşezat decis în categoria celor care înţeleg creaţia artistică drept o cercetare continuă a realităţii fizice şi a imaginarului, a materialelor, a tehnicilor şi a tehnologiilor, şi nu în aceea care formulează concepte în fugă, pe care le scoate apoi la vînzare în mare grabă, adică înainte de a li se fi descoperit sursa, şi care nu ajung niciodată să capete o formă autonomă, Dumitraş imaginează şi construieşte cu vocaţia celui ce simte simultan măreţia creaţiei, în general, dar şi lacunele ei, aşa cum pot fi ele percepute în experienţa individuală. Din acestă pricină, mai curînd existenţială decît determinată de problematizări estetice, el simte o nevoie irepresibilă de a lua lucrurile de la capăt, de a reconstrui lumea la o altă scară şi într-o altă ordine. Prins între două tentaţii la fel de puternice, aceea de a face din artă un fel de elogiu al energiilor primare şi al substanţelor ingenue şi aceea de a raţionaliza stihia şi de a codifica amorful pînă la dobîndirea unei vieţii de sine stătătoare a formei, Max Dumitraş sfîrşeşte, previzibil pentru temperamentele insaţiabile şi pentru caracterele neliniştite, prin a ceda amîndurora. Astfel, discursul lui artistic devine unul integrator şi totalizator, atît în ceea ce priveşte latura creatoare, morală şi expresivă, cît şi aceea tehnică şi materială. Insesizabil, dar în mod fatal, el trece de la un gen la altul, de la un limbaj la altul, de la un material la altul, de la o tehnică l