Daca as fi fost detinatorul exclusiv al stenogramei dialogului de la Cotroceni intre Traian Basescu si Dan Voiculescu, nu as fi dat-o la Gandul, ci la o revista culturala. As fi avut astfel prilejul de a lansa pe piata un nou gen literar. Lucrarea ca atare este atat de bine "scrisa", incat poate ar merita chiar un premiu din partea Uniunii Scriitorilor. Este un amestec de Cehov si Ch. Bukovski care te da pe spate. N-am citit de mult ceva mai autentic, mai autentic de scarbos. Stenograma ca atare ar putea fi incadrata in categoria nihilismului balcanic. Tot ce este rau in tine, ispita viclesugului si a arogantei, placerea naturala a bataii de joc, cinismul luat cu toptanul, inteligenta ascutita de exercitiul mistoului, toate acestea se trezesc la viata, iti fac cu ochiul. Or, s-o recunoastem: trebuie sa ai talent pentru a starni astfel de reactii afective.

Dialogului ii lipseste totusi ceva: o introducere. Autorul ar fi putut sa ne spuna ca la palatul sultanului Basescu a sosit pasa Voiculescu. Sultanul era usor cam distrat, pus pe taierea de capete, ca un raspuns la vestea ca se comploteaza impotriva sa. Ar fi putut incapea si o incheiere: in timp ce iese pasa, haremul sultanului intra in ritm de muzici orientale. Convorbirea dintre cele doua personaje se poarta avand in permanenta in minte figura unui al treilea, a dusmanului de moarte, marele vizir Tariceanu. Numele lui nu este pronuntat niciodata, pentru a nu provoca o comotie sultanului, dar aluziv macar - o aluzie, ce-i drept, amenintatoare - nu se poate ocoli subiectul: "Ar mai fi unu' care stiu eu ca ar trebui sa treaca in opozitie". In ciuda amenintarilor la adresa sa, sultanul, ca orice sultan, este sfasiat de plictiseala: "Credeti ca a reusit cineva sa-mi produca entuziasm astazi?". Totusi, mintea nu-i sta in loc, sultanul musteste de inteligenta mai ales cand e putin nervos, ca acum. Scribul not