Era foarte greu să ajungi la Nora. Luai un troleibuz care te plimba, clătinîndu-se, pe sinistrele străzi neluminate ale Bucureştiului din anii ’80. După vreo oră de călătorit prin amurgul de iarnă îngheţat, timp în care treceai pe lîngă magazine cu vitrinele complet goale, pe lîngă chioşcuri de tablă ruginită, pe lîngă grupuri de cîini înfometaţi, erai scuipat deodată într-un loc fără speranţă, îndepărtat şi pustiu, dominat de o fabrică de ciment cenuşie. Erai la capătul lumii. În depărtare se zăreau, profilate pe cerul galben murdar, siluetele blocurilor muncitoreşti, cu balcoanele pline de rufe îngheţate, întinse pe sîrme la uscat. Urmai apoi un drum labirintic printre blocurile identice, depresive, numerotate absurd, ca într-o antiutopie. Teama şi dezolarea creşteau în tine cu forţa unei psihoze, tresăreai la fiecare pas, la fiecare mîrîit de animal pripăşit prin canale, şi, cînd în fine ajungeai, aveai sentimentul poetului florentin care, din bolgiile Infernului, zărea deodată stelele.

În apartament totul era diferit. Erau pereţi de cărţi, erau obiecte de artă, erau Nora şi George Almosnino, soţul ei, era o cafea fierbinte. Erau şi alţi prieteni pasionaţi de literatură. Venea adesea la întrunirile noastre şi vecina lor de cartier, neuitata Mariana Marin, care a trăit şi a murit ca o poetă adevărată. Într-o clipă uitam cu toţii de nenorocirea de afară, de dictatură, de frig şi foame, de eterna ameninţare a Securităţii, şi ne aşterneam la nesfîrşite discuţii culturale. Trăiam cu toţii în poezie, într-o atmosferă de libertate interioară pe care azi, cînd sîntem cu adevărat liberi, n-o mai găseşti nicăieri. Discutam cu pasiune ultimele cărţi citite, adesea transformam întîlnirile în adevărate cercuri literare, şi aş spune că, pentru cîteva ore, eram deplin fericiţi, deplin eliberaţi de teribilele vremuri în care ne fusese dat să trăim. Aşa am supravieţui