Pentru un autor cu înclinaţie literară, scrierea unei cărţi ca Heterologie. Introducere în etica lui Lévinas cîntăreşte cît o automutilare: silnică înăbuşire a talentului în numele unei inepte şi inexpresive terminologii de laborator. Un fel de abdicare în faţa unei sofisticării lexicale ce culminează în logoree emfatică şi în scrîşnet de silabe incomprehensibile. Amănuntul e cu atît mai dureros cu cît stofa autorului e incontestabilă: Vianu Mureşan întruneşte toate condiţiile pentru a fi un scriitor propriu-zis. Are condei, aşadar tehnică, şi are şi vînă, aşadar sensibilitate. Iar de cultură nu mai vorbesc.

Dintre gazetarii care semnează regulat în Adevărul literar şi artistic, stilul lui Vianu Mureşan nu poate să nu sară în ochi. Textele lui frapează precum un fenomen nefiresc apărut pe fundalul unei realităţi comune. E ca un sunet strident în mijlocul unui zgomot de fond ce nu depăşeşte tonalitatea obişnuită a gazetăriei culturale. Numai că stridenţa nu vine din ridicarea glasului, ci din modulaţiile lui declamatorii, unele aparţinînd unei epoci în care manierismul trecea drept virtute, iar calofilia drept semn de distincţie. Autorul seamănă cu un orator al cărui imbold retoric îi depăşeşte puterea de control narativ: odată declanşat imboldul, discursul se deapănă de la sine într-un spectacol a cărui desfăşurare scriitorul nu o mai poate opri, comportîndu-se ca un narcisiac îmbătat de sunetul propriilor cuvinte. Iată de ce, cu toate că Mureşan scrie bine, el nu scrie încă adevărat. Are o ureche sintactică perfectă, dar alunecă în fandoseli stilistice la a căror vedere cititorul se scutură înfiorat.

Întîi de toate, se simte pornirea aproape irepresibilă de a-şi încărca textele cu oţioase figuri de stil, manie ce le împrumută acestora aerul unor alcătuiri specioase, sufocate de zorzoane calofile. Prea multe volute şi prea dese piruete stilistice, într-o