Prabusirea imperiului sovietic si a dictaturilor comuniste est-europene a avut ca efect, printre altele, incurcarea reperelor in disputa, inaugurata de Revolutia Franceza, dintre stanga si dreapta, incat pentru unii politologi parea sa se anunte chiar un sfarsit al ideologiilor. Cert este ca operarea cu cele doua categorii clasice ale scenei politice a devenit de atunci mult mai problematica, si asta nu numai din pricina compromiterii idealurilor stangii, al caror faliment graieste de la sine. Lumea a ajuns insa sa inteleaga ca, pentru judecarea unui regim, ceea ce conteaza nu este ideologia, ci starea sociala si politica de fapt, si ca adevarata adversitate de neimpacat nu mai opune astazi stanga si dreapta, ci democratia si dictatura, domnia legii si domnia bunului plac, respectul pentru demnitatea umana, pentru drepturile fundamentale, pentru libertatile cetatenesti, pe de o parte, si simularea lor cinica, pe de alta, dispretul fata de toate aceste cerinte elementare. Acelasi lucru este valabil si pentru evaluarea partidelor sau a unor curente politice.

Cateva intrebari simple ilustreaza foarte bine aceasta noua realitate. Este oare ordinea de stat actuala din China, de pilda, de stanga sau de dreapta? Sunt cumva talibanii o grupare de stanga? Este Putin un om al dreptei? Sunt de stanga sau de dreapta partide cum ar fi PRM sau PNG? Dar PNL sau PD? Chiar si in tarile occidentale, cu o veche traditie democratica, diferentele programatice dintre partidele cu mare audienta trebuie cautate in detalii, nu in principiile fundamentale. In Germania, spre exemplu, atat social-democratii, cat si crestin-democratii se orienteaza in mod vadit catre centru, riscand sa piarda voturile unor alegatori obisnuiti cu vechea polaritate stanga-dreapta. Iar la extremele spectrului, dreapta si stanga, neonazistii si asa-zisii autonomi, se aseamana pana la confuzie – prin contestarea