Încep printr-un final, căci a apărut târziu, după ce scrisesem deja:

Dreptatea vine încet, dar sigur

Mulţumesc, Doamne, pentru şansa de a mă întoarce, cu adevărat,

spre tine, mulţumindu-ţi şi nu rugându-te

Mulţumesc acestui judecător liber care a putut judeca drept

Deşi teribil de tristă săptămâna trecută, chiar plângăcioasă după reproşul soţului meu şi nu numai, după o călătorie mai mult decât epuizantă la Brăila (sau capătul lumii), m-am întors cu un sentiment de oarecare mulţumire. Nu pentru aspectul oraşului, destul de trist şi nerenovat, nu pentru aspectul oamenilor de pe stradă modeşti şi parcă trişti, nu pentru aspectul Tribunalului lipsit complet de orice investiţii, nici pentru aspectul Penitenciarului de maximă siguranţă, teleportat parcă din anii '50 în secolul XXI. Nimic din toate acestea nu puteau să ne aducă acel sentiment de oarecare linişte. Şi totuşi, atunci de ce?

Prezenţa jurnaliştilor în sala de Tribunal nu a trebuit să mă mire. Ce a fost surprinzător a fost faptul că am fost întrebată chiar şi eu. Nu pentru că aş simţi vreun pic nevoia de a fi vedetă. Tânjesc după anonimatul de a fi altfel! Ci pentru că iluştrii colegi ai soţului meu nu m-au întrebat niciodată nimic, căci nu-i interesa. Ei deja ştiau sau, ei deja plăteau. Ne-am frecat unii de alţii, la Tribunal, de atâtea ori, au fost martori atunci când spărgeam cu capul pardoseala rece a holurilor, au fost acolo când cei de la DIICOT încercau să mă convingă că pentru viitorul copiilor mei e de preferat să am alt avocat decât cel al soţului meu, căci pot exista conflicte de interese. Erau acolo când procurorii se interesau în gura mare dacă sunt celule libere la femei, erau acolo când mi-au dat netrimiterea în judecată. Au fost acolo când am strâns din dinţi şi am mers mai departe, dar nu i-a interesat mai nimic, în afara declaraţiilor care îi acuzau. Desp