Iar despre cărţi, aşadar. Două dări de seamă rapide. Un roman de 300 de pag strain e mult mai usor de citit decit unul romanesc de 200. Ăsta-i paradoxul. La noi se scrie mult fara o stiinta exacta a lui “captatio”. În plus, tot la “noi”, lectura grea poate fi o calitate clară a rafinamentului autorului.

Mi-e asa sila de ierarhiile literare stabilite pe aici incit, ori de cite ori incep cartea unui băştinaş, trag cu ochiul la bibliotecă şi nu pot să-mi dau un raspuns plauzibil la urmatoarea intrebare: De ce dracu’ pierd timpul cu românaşul ăsta plin de ţîfnă estetică în loc să citesc orice alt franţuz, neamţ, englez sau american. N-am răspuns şi mă chinui uneori, alteori le dau de pereţi şi bag repede ceva să mă “întremez”. Pentru asta au fost urmatoarele două romane.

1. M. Agheev, Romanul cocainei, Polirom

Romanul e atribuit lui Nabokov, lui Aldanov sau lui Mark Levi. A fost publicat in foileton într-o revistă ruseasca din diaspora. Oamenii au publicat un manuscris trimis de un anonim din Istanbul, se pare.

În orice caz, acest gen de prezentare nu prea m-a entuzismat, apare un marketing rudimentar, mai ales pomenirea lui Nabokov în fiecare prezentare. Dar romanul chiar face toţi banii.

Titlul e înşelător. Nu e cu atîta cocaină pe cît pare - povestea cu drogul ocupă cam un sfert din carte. Cocaina nu-l hipnotizează pe narator, ca în atîtea cazuri de literaturi “narcotice”. M-am plictisit de toate pomelnicele despre cum să bagi în tine (sau în personaj) droguri, pe filieră Burroughs. E plicticos, nu ma interesează. Or fi simţind ei ceva literar, dar eu nu simt citindu-i decît că am pătruns în camera cu dosare de la o clinică de dezintoxicare. Iar cînd mai e şi la modă, devine iritant.

Ei bine, romanul ăsta e cu droguri, dar nu se întemeiază pe ele. Are un început în forţă cu un adolescent care-şi umileşte mama în public. Un pasaj ca