In inima Transilvaniei, in satul Aurel Vlaicu, traieste un om cu "mintea in pasari". Nu doar ca tine in ograda neamuri de zburatoare, dar e convins ca ele sunt mult mai credincioase si mai iubitoare ca oamenii .

Era copil de-o schioapa cand fugea primavara in lunca, urcandu-se in varful salciilor batrane, ca sa pandeasca ceasuri intregi stolurile de pasari care se intorceau din tarile calde, in adancurile vazduhului. Uneori adormea acolo, in copac, cu ochii pierduti pe cerul albastru, hasurat de unghiurile ascutite ale sirurilor de berze si de cocori. Oare cum vedeau ele lumea de sus, din vazduh, cum aratau tarile din care veneau, ce mancau si unde dormeau in calatoria lor cea lunga si obositoare? Vantul caldicel imprastia peste tot miros de salcie inflorita, in vreme ce Muresul curgea lenes si spumegos. La vremea aceea, toata lumea din sat il stia dupa numele de acasa, Gheorghe al lui Chimita Baldau, in vreme ce astazi, toti ii zic "Pasararul", datorita pasiunii lui pentru lumea vesela si ciripitoare a inaripatelor de tot felul, pe care dupa ce le-a observat ani de zile din postul lui de observatie din copac, le-a adunat in ograda, intr-o fratie de inceput de lume: gugustiuci si turturele, fazani si gainuse japoneze, prepelite si cocosi brahmani "incaltati" cu pene mari pe picioare, bibilici si rate caroline si mandarine, porumbei calatori, canari colorati, papagali obraznici si pauni imperiali...

Baiatul cu gargauni

Suntem in gradina, asezati pe o banca de lemn. Ne incalzeste soarele cam subtire al inceputului de martie. De-o parte si de alta a curtii, in fata si in spatele nostru, sunt custi si voliere inalte, in care stau pasari care canta in toate trilurile de pe pamant. "Poti sa stai asa, ascultandu-le, de dimineata si pana seara, si sa nu-ti para rau ca trece vremea", spune gazda mea, Gheorghe Pasararul, mangaind cu privirea l