Termenul de „strateg politic” a fost inventat in Statele Unite ca parte a unui proces aproape natural prin care tehnici de analiza si cercetare sociologica si de manipulare mediatica utilizate in marketingul comercial au fost transferate in zona campaniilor electorale care, mai ales cele prezidentiale, au ajuns sa inghita sume de ordinul sutelor de milioane de dolari.

Insa de o bucata de vreme strategii electorali de peste ocean au inceput sa fie angajati si de clienti din Europa sau din America de Sud in speranta ca tehnicile de marketing politic care au dat rezultate in America ar putea fi exportate cu succes si in alte tari, din Bolivia pina in Marea Britanie.

Ca sa nu mai vorbim de Israel, unde anul trecut Ehud Olmert a fost singurul prim ministru de la mijlocul anilor 1970 incoace, care nu a apelat in campania electorala la serviciile unor strategi americani. Exemplul emblematic, dupa care s-a facut si un film, este insa cel al alegerilor prezidentiale din Rusia, din 1996.

Atunci Boris Eltin a reusit cu ajutorul unor consultanti americani, incurajati si sprijiniti neoficial de catre Casa Alba, sa cistige pe ultima suta de metri o cursa electorala ce parea definitiv compromisa in fata contracandidatului sau comunist.

Promotorii exportului acestui gen de servicii vorbesc despre beneficiile aduse de „modernizarea” tehnicilor de campanie, despre maniera sofisticata de interpretare a datelor sociologice si de exploatare a canalelor media. Detractorii scot in evidenta altceva: cinismul utilizarii unor metode care nu fac decit sa deturneze activitatea politica de la rosturile ei fundamentale.

Acesta este si motivul pentru care chiar si in Israel, unde America se bucura de un inalt grad de simpatie, prezenta masiva a consultantilor de peste ocean in staffurile de campanie ale principalelor formatiuni politice a