In iarna anului 1990, urmaream foarte atent ce se intâmpla la nivelul Consiliului National al FSN. Oricât de putine lucruri as fi stiut eu pe atunci, tot imi dadeam seama ca, in harmalaia sedintelor FSN, se construia de fapt noul sistem politic, economic si social al României. Cum aveam deja convingerea ca politicienii construiesc si distrug destine de natiuni (ceea ce era, de fapt, o revolutie pentru cineva educat in spiritul „marxism-leninismului“, pentru care economia determina politica), eram convins ca deciziile CFSN vor stabili un cadru legal pentru tot ceea ce va sa vie. Unul din lucrurile care m-au socat cel mai neplacut a fost faptul ca aproape imediat dupa Revolutie, in februarie 1990, când s-a pus problema redactarii legilor electorale pentru a se alege Adunarea Constituanta, functia de presedinte al României a fost recunoscuta fara nici o opozitie. Legea alegerilor din 20 mai 1990 stabilea cum se alegeau parlamentarii si cum se alegea presedintele României. Pe vremea aceea eram presedintele Grupului pentru Dialog Social, asa ca mi-am luat inima in dinti si - ajutat de câtiva colegi specialisti in drept constitutional - am redactat o scrisoare pe care am trimis-o d-lui Ion Iliescu si d-lui Petre Roman, deci presedintelui CFSN si primului-ministru. In scrisoare argumentam ca noua Românie nu are nevoie de functia de presedinte, ci doar de un parlament bicameral, cu o camera care sa reprezinte vointa alegatorilor si cea de-a doua, care sa reprezinte autoritatea locala si minoritatile etnice. Stiu sigur ca scrisoarea a fost citita si dezbatuta in cabinetele celor doi destinatari pentru ca, dupa putine saptamâni, am primit vizita unor inalte oficialitati ale vremii, care mi-au explicat ca functia de presedinte este obligatorie, deoarece Constitutia lui Ceausescu era inca in vigoare. Argumentul nu statea in picioare caci, in vechea Constitutie, presedintele era