- Cultural - nr. 60 / 28 Martie, 2007 Asterisc POETUL CA INSTITUTIE PUBLICA Intre mai mult sau mai putin recunoscutele judecati de valoare aplicate lui Nichita Stanescu, frapeaza una, nu neaparat aplicata exclusiv lui Nichita Stanescu, dar daca in destule cazuri aceasta era doar o metafora, in cazul lui Nichita este reala: "institutie publica". Nichita a fost o "institutie publica" si si-a consolidat in timp acest statut, dincolo de demolarile sistematice sau de conjunctura la care a fost supus. Daca Gheorghe Grigurcu, un critic care a probat destule intuitii pertinente, elanurile nihiliste sunt greu de explicat, in cazul lui Cristian Tudor Popescu e de inteles discernamantul diminuat fata de perceptia poeziei care vine din acreala ofensiva permanenta, din iluzia de judecator suprem. La aproape saptezeci si cinci de ani de la nasterea sa si la nici doua decenii si jumatate de la moartea sa, Nichita Stanescu e un poet viu, printre cei care n-au putut fi ingropati nici de vehementa contestarilor nici de superlativele absolute. Orice reevaluare a unei opere literare e fireasca, aceasta tine de dinamica schimbarii receptarii, dar e neverosimil ca o opera sa fi trecut printr-un filtru al exigentei intr-o epoca, primind si acreditarea implicita, ca apoi, o alta vama critica, peste timp, sa poata sa anuleze totul. Se pot schimba gusturile, e in normalitatea vietii, dar nu pot fi anulate certificatele de valoare emise de instante recunoscute. Nu vorbim, desigur, de certificatele emise pe criterii ideologice, de partid, ci pe cele care tin de onestitate critica, de profesionalism. Nichita Stanescu n-are nevoie de osificare a receptarii intr-un singur sens. El trebuie sa treaca prin toate sitele evolutiei mentalitatilor, prin vamile spiritului critic. Important e ca e citit, ca nu are parte de destinul altor mari poeti contemporani, pe care simpatiile sau complicitatile lor i