Sâmbata, 31 martie, se implinesc 74 de ani de la nasterea poetului Nichita Stanescu, care, poate ca nimeni altul, si-a insusit invatatura de capatâi a actului de creatie. Aidoma lui Eminescu in cadrul romantismului european, poate mai transant chiar, Nichita Stanescu nu seamana cu nimeni, apreciaza criticul literar Alexandru Condeescu: „Este propriul sau reper“. Nichita a stiut sa invete din istoria literaturii române si universale ca lucrul cel mai josnic pentru un poet este teama. Dupa ce a deprins acest adevar, s-a incumetat sa uite de el. Nichita s-a stins din viata la doar 50 de ani, pe 13 decembrie 1983, fiind inmormântat lânga Mihai Eminescu, la Cimitirul „Bellu“ din Bucuresti. Intr-adevar, Nichita a trecut dincolo de generatia sa, decantarea pâna la esenta liricului plasându-l intr-o ascendenta nobila poetica, insa este imposibil de imaginat cine, când si cum ar scrie o hermeneutica a operei marelui disparut. Nichita a trait si a intuit necesitatile momentului sau, a inteles ca arta nu poate supravietui daca nu slujeste adevarurile launtrice. Cât a trait, poetul a fost obsedat de posibilitatea de a-si lamuri siesi gândurile in cuvinte, de a-si stabili raporturile cu predecesorii, contemporanii sau succesorii si de a-i convinge de sinceritatea rostirilor sale. Criticul Nicolae Manolescu, inca din 1970, in nr. 40 al revistei Contemporanul, avea sa consemneze: „Noutatea poeziei lui Nichita Stanescu era evidenta de la intâiul volum (...) Modul de a vorbi despre sine si despre lume era, inainte de toate, socant. Cu ce sa asemeni anatomiile lirice ale poetului care lua inocent cunostinta de trupul lui? Gleznele infloreau, bratele tâsneau ca niste serpi, din umeri ieseau pantere si lei, in tâmple se infigeau vise, scheletul lumina, mâinile dadeau la o parte razele lunii, inelarul se lovea clinchetind de degetul mijlociu. Dar starea de imponderabilitate a lucrurilor: