Adriana BITTEL
Cum incarunteste o blonda. Povestiri
din secolul trecut
Editura Compania, Bucuresti, 2006, 264 p.
De fiecare data cind (re)citesc sau rasfoiesc o carte – „o carte mica, o carticica“ – a Adrianei Bittel imi da tircoale o nemultumire, una singura, dar profunda, staruitoare: ca autoarea n-a scris mai mult, ca nu si-a acordat siesi atentia pe care o merita, ca si-a ingropat – dintr-o prea mare discretie, dintr-o orgolioasa modestie – nu un talant oarecare, ci o moneda rara. Stiu ca discretei Adriana Bittel nu-i prea plac consideratiile suspecte de „feminism“ (feminismul e inca perceput la noi ca o maladie grava, rusinoasa...), stiu ca are pentru ele o fina, cruda ironie. Dar, cu toate ca imi reprezint aproape cu precizie surisul neincrezator al scriitoarei, nu ma pot impiedica in ruptul capului sa nu remarc, fie si in treacat, cit de precara e in genere increderea scriitoarelor romane in ele insele si in propriile disponibilitati creatoare. Daca la cenaclul lui E. Lovinescu autoarele isi accepta (cu mici exceptii) locul „cuvenit“ pe divanul cu pernite ornamentale din fundul salonului, in lumea literara a epocii comuniste ele se asaza cuminti, defetiste, ca Adriana Bittel, in cotloanele umbroase ale redactiilor de edituri sau de reviste, cel mai adesea pe locul rezervat corectorului. „Familia“ redactiei literare, in perioada cu pricina, preia cu religiozitate structura familiei patriarhale.
Cu un pater familias salvator: „Cind, in 1972, Nicolae Manolescu, a carui studenta fusesem, mi-a propus un post de corector la Romania literara, revista pe care o colectionam, mi s-a parut ca l-am apucat pe Dumnezeu de picior s…t. Asa «serviciu», departe de a fi o corvoada, era chiar o bucurie. Stiam ca sint folosita sub posibilitatile mele, dar, de la un punct incolo, functia marunta a fost o optiune care ma punea la adapost
