Ne-am obişnuit cu stările de criză, întreţinute ca forme paradoxale de normalitate. Numai aşa ştim trăi: în irezolvabile şi interminabile tensiuni conflictuale. Politica sterilă se reflectă în comportamentul nostru cotidian. Toată lumea suspendă sau contestă pe toată lumea. Spiritul constructiv, de colaborare, este foarte greu de întreţinut, dacă nu cumva e imposibil. Aceasta e atmosfera morală, decepţionantă, din toate instituţiile. Până de curând, credeam că lucrul la Dicţionarul General al Literaturii Române merge bine. Echipa s-a format, s-a rodat, s-a verificat şi s-a sudat prin muncă. A început în 1995, cu unele nemulţumiri pe care le-a depăşit. Au apărut alte disensiuni, consumate şi ele. Părea că au fost dezamorsate conflictele interne. Au apărut cinci volume. Ar mai fi două, pentru care documentarea şi redactarea sunt făcute în mare măsură. Construcţia e aproape gata. Ar mai fi necesare completări, rezultate din observaţiile criticii şi din judecăţile finale. Imperfecţiuni şi lacune există, dar la retuşuri ar fi de meditat la urmă. Rezistenţa la efort intelectual prelungit e pusă la încercare. În martie 2007, colectivul explodează. A răbdat 12 ani de muncă asiduă la DGLR şi nu mai are răbdare încă un an. Se produce o sciziune. 50 de intelectuali scriu o scrisoare de protest tocmai preşedintelui României (adresare total nepotrivită, după părerea mea) şi preşedintelui Academiei Române, forul tutelar direct al Institutului de Istorie şi Teorie Literară "G. Călinescu", de unde provine nucleul protestatarilor. O parte dintre cercetătorii de la Institutul "G. Călinescu" nu mai suportă "dictatura DGLR" (acuzaţia m-a stupefiat). Chiar aşa se afirmă în scrisoarea de protest, publicată în "Observator cultural", nr. 106 din 15-21 martie 2007 (scrisoare la care m-am referit şi în numărul anterior). Eugen Simion, coordonatorul DGLR, e pus la stâlpul infamiei: "Este norma