Ioan Flora este (chiar dacă s-au scurs deja doi ani de la neverosimila sa moarte, îmi este imposibil să scriu "a fost") un poet greu de clasat. Născut în 1950, în Banatul Sârbesc, se poate spune că biologic se situează undeva în preajma generaţiei '80 de la noi, chiar dacă primele sale volume de versuri au apărut pe la mijlocul anilor '70, iar la începutul deceniului nouă era deja un poet pe deplin consacrat. Discuţia despre apartenenţa biologică a lui Ioan Flora la o generaţie poetică sau alta nu ar avea chiar nici un sens în absenţa unor argumente legate de specificitatea poeziei celui în cauză. Or, aici lucrurile se complică sensibil, uneori în substanţa aceluiaşi poem coabitând, în deplină armonie, un trăirism cu accente nostalgice, specific bănăţean (ca la Petre Stoica, de pildă) cu mărcile inconfundabile ale literaturii generaţiei '80 (auto­referenţialitatea, intertextualitatea, ironia, aluziile livreşti). Toată lirica lui Ioan Flora pare a fi rodul unei lupte permanente între conştiinţa postmodernă a poetului şi sentimentalismul dens, apt în orice moment să reîncarce fake-ul artistic cu o neobişnuit de solidă componentă existenţială. Ca şi optzeciştii, Ioan Flora este atras de tonurile minore ale istoriei, de cotidianul anodin şi destinele banale, anonime, plate, ale unor oameni de care ne izbim zilnic, ca de nişte obiecte, fără ca bucuriile şi necazurile, împlinirile şi decepţiile, micile momente de glorie sau eşecurile lor să preocupe pe cineva. Dacă la optzecişti perspectiva era una exterioară, iar abordarea, eminamente ironică, la Ioan Flora se simte o atitudine participativă, tentaţia de a privi lumea prin ochii acestor personaje, de a le înţelege personalitatea dincolo de comportamentul banal şi aparenta lor lipsă de miză în contextul social al timpului. Rezultă de aici o poezie gravă, încărcată de tensiune, a cărei semnificaţie constă mai degrabă în cee