Dacă în februarie s-au împlinit 55 de ani de la moartea lui Constant Tonegaru, luna aceasta se rotunjesc alţi 90 de la naşterea colegului de generaţie (pierdută? uitată?) Dimitrie Stelaru. De profesie "nomad cronic" şi poet prin vocaţie declamată cu nemodestie: "Îmi plîngă vestalele negre / Trecerea prin fumul şerpilor lumii - / Mai curat decît lacrima / Să mă adun în etern", "îngerul vagabond" Stelaru se remarcă printr-un nonconformism structural atît în viaţă, cît şi în cuvîntul scris. Se naşte la 8 martie 1917, în Segarcea din Vale, jud. Teleorman, într-o familie de agricultori şi se stinge în noiembrie 1971, la Bucureşti. Orfan de părintele căzut pe front, este crescut de al doilea soţ al mamei, "vitreg" în toate sensurile cuvîntului. În 1935 fuge de la Institutul de rit adventist, unde îl înscrisese ca intern zidarul Stoicea, chiar înainte de terminarea anului şcolar. Nu îşi completează niciodată studiile (nu există niciun document de atestare în acest sens), deşi unele legende, cu iz de automistificaţie, îl plasează printre absolvenţii Facultăţii de Litere din Bucureşti. Va citi însă tot ce-i va cădea în mînă, după cum îşi aminteşte un fost companion, poetul Petre Stoica. Devine autodidact şi încă unul prodigios, dacă avem în vedere stilul boemei absolute, extreme, în care se complace, dar şi impresia bună, de "poet cu lecturi", pe care i-o lasă lui E. Lovinescu. De altfel, D. Stelaru rămîne în istoria literară ca ultimul "talent" descoperit şi propulsat de mentorul din Câmpineanu. Acesta, prin prefaţa la volumul Ora fantastică din 1942 (Planetă de poet nou), îl impune decisiv printre numele cu greutate ale epocii literare. Portretul făcut de E. Lovinescu "liliacului speriat" ce-i frecventa cu intermitenţe Cenaclul se numără printre cele de referinţă: "ghem cenuşiuť ochi vegetali, vineţiť poziţie defensivăť atitudine de jivină încolţităť melc căruia i-a căzut c