Una este să fii investit cu har şi alta e să-l sporeşti. Ca în celebra parabolă cu talanţii, unii îngropaţi şi prezervaţi, alţii răspândiţi şi înmulţiţi. Aşa şi cu talentul. Dumnezeu ţi-l dă, dar depinde numai de tine cât din el bagi în desaga cu care pleci la drum. Am întâlnit destui muzicieni putrezi de cât talent le fusese hărăzit, dar care şi-au amanetat harul pentru un pumn de satisfacţii de-o clipă. Compozitori, dirijori, pianişti, violonişti, cântăreţi, cu toţii dăruiţi din belşug întru slava artei sunetelor, dar şi hărţuiţi ori amăgiţi întru exhibarea apucăturilor demonice. De cele mai multe ori, în existenţa unui artist, talentul disponibilizează talantul, în timp ce talantul, la rândul lui, înăbuşă talentul. Iar atunci când din interacţiunea lor rezultă un rest semnificativ, cu siguranţă că şi-a băgat mâna "Necuratul" ori că sub presiunea unor forţe infernale un Angelo (talentul) e istovit de o Cezară (talantul) ce vine singură la el şi-l cuprinde aidoma unui copil ameţit de somn pe care mama îl dezmiardă. Inconştienţă? Slăbiciune? Inadaptare? Mai curând cred că e vorba despre o derogare de la normalitate: primeşte şi dă mai departe! Singură obiectivarea îl poate scoate pe "artistul risipitor" din condiţia tragică a ratării. Apoi auto-investigarea, trăirea interioară, lirismul pot declanşa încântarea pentru farmecul spontan al firii. Du-ţi crucea până la capăt, chiar dacă pe această cruce stă răstignit talentul. Nu ! Nu e o povară, ci o necesitate. Cel puţin aşa a fost pentru Richard Oschanitzky, omul cel mai dotat pentru muzică pe care l-am întâlnit în viaţa mea. (O afirmaţie pe cât de tranşantă, pe atât de riscantă, dar perfect acoperită de realitatea faptelor.) În amintirea mea, el rămâne artistul care şi-a purtat crucea talentului pe drumul unei Golgote înţesate de fani, dar şi de farisei. Cei dintâi l-au admirat infinit, apreciindu-i cu decenţă realiză