Nu trebuie să judecaţi prea aspru emoţia intensă a naratorului din fragmentul următor. Din biroul său elegant, de profesor universitar, dintr-un renumit campus academic de peste Ocean, el se trezeşte, subit, în decorul lugubru al unei săli subterane, vag luminate, dominate de prezenţa unui imens sarcofag. Mai mult, în faţa sa, tronează un straniu şi, totodată, terifiant personaj. În condiţiile date, de panică severă, aş îndrăzni să spun chiar că atenţia pentru detalii - de care dă dovadă povestitorul pe parcursul descrierii - pare mai suspectă decît starea lui de delir incipient (altfel, absolut legitimă). Să-l lăsăm însă pe el să vorbească: "Acum îl vedeam mai bine, deşi chipul îi era încă în umbră. Purta o cuşmă ascuţită verde cu auriu, pe care era prinsă deasupra frunţii o fibulă grea, cu o piatră preţioasă, şi o tunică din catifea aurie, cu umerii marcaţi şi cu un guler verde, înalt, sub bărbia masivă. Giuvaierul de pe frunte şi firele aurii din ţesătura gulerului străluceau în lumina focului. O mantie de blană albă îi învelea umerii, prinsă cu o broşă de argint, de forma unui dragon. Veşmintele îi erau extraordinare; mă simţeam aproape la fel de speriat de ele pe cît mă îngrozea prezenţa acestui mort viu. Erau haine reale, vii, noi, nu piese decolorate din vitrinele unui muzeu. Iar el le purta cu o extraordinară opulenţă şi graţie, stînd tăcut în faţa mea, cu mantia aceea albă căzînd în falduri în jurul lui asemenea unui vîrtej de zăpadă. În lumina lumînărilor i-am văzut mîna cu degete boante şi răni cicatrizate, aşezată pe mînerul unui pumnal, iar dedesubt piciorul puternic într-un pantalon verde şi încălţat în gheată. Îşi schimbă uşor poziţia, întorcîndu-se în lumină, dar la fel de tăcut. Îi vedeam faţa mai bine acum, iar amestecul ei de forţă şi cruzime m-a determinat să mă trag înapoi - ochii aceia negri sub sprîncenele împreunate, nasul lung şi drept, pomeţ