Cariera politică a lui Tony Blair se apropie de un moment important. Pînă în septembrie - fără să ştim, totuşi, data exactă - Tony Blair se va retrage din fruntea cabinetului şi din fruntea Partidului Laburist. Vîrsta premierului britanic nu mă lasă să cred că omul se retrage la pensie. Are 54 de ani. Totuşi, Tony Blair pare o personalitate politică epuizată, resursele sale de şarm şi de abilitate politică par consumate, iar rezervorul de simpatie publică, altădată imens, pare că a secat. Încerc o explicaţie.

Politica, o vedem cu ochii noştri, devine tot mai mult un spectacol mediatic, îşi pierde însuşirile artei de a conduce cetatea şi devine tot mai mult entertainment. E din ce în ce mai important ca omul politic să fie fotogenic/telegenic, să "treacă sticla", să aibă o anumită voce, să vorbească uşor impostat, să dezvolte un stil al său, să zîmbească într-un anumit fel, să dea replici bune la televizor etc. Publicul este uşor de sedus cu acest gen de reţetă, aşa că politica însăşi a devenit ceva de larg consum popular. Şi mă grăbesc să adaug că nu e nimic rău în asta, căci democraţia este de larg consum popular sau nu este deloc. Am putut vedea cu ochii mei felul în care masele îl aclamau, de pildă, pe Bill Clinton. Chimia simpatiei populare pentru fostul preşedinte american era aceeaşi cu cea de care se bucură o vedetă rock. Masele păreau a fi atinse la acelaşi nerv şi reacţionau asemănător. Aşa se explică şi de ce Clinton, ca figură publică, a putut trece relativ repede peste episodul Lewinski. Infidelitatea conjugală şi minciuna care o acompaniază întotdeauna nu sînt nicăieri în lume permise politicienilor, dar sînt peste tot acceptabile în cazul vedetelor, fac parte din alcătuirea imaginii publice a acestui gen de personalităţi. Am vorbit puţin despre Bill Clinton, nu doar pentru că a avut şi are o excelentă relaţie cu Tony Blair, ci pentru că premi