Noţiunea de băşcălie este o noţiune misterioasă, de la etimologie până la importanţa pe care a reuşit să o aibă în psihologia poporului român. în Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, cuvântul B|ŞC|LIE figurează de origine necunoscută, iar cele câteva supoziţii etimologice pe care le-am găsit aiurea mi s-au părut puţin convingătoare. O provenienţă mai curând necunoscută, la fel de incitantă şi neliniştitoare ca şi importanţa pe care realitatea numită astfel o are în viaţa şi în istoria noastră. A face băşcălie, de cineva ori de ceva, explică dicţionarul, înseamnă a-ţi bate joc, iar sinonimele sunt: a batjocori, a lua în derâdere, a face de râs, a face de ocară, a înjosi, a dezonora. Exagerând puţin, s-ar putea vorbi aproape de un antonim al onoarei. Să nu anticipăm însă şi, mai ales, să nu privim lucrurile static. "Fiecare epocă are sufletul său", spune Spengler, şi problema pe care mi-o pun este de ce şi începând de când, din care epocă, sufletul timpului a fost pentru noi marcat de acest amalgam de influenţe şi reacţii, de complexe şi născociri, de provocări şi riposte care se numeşte, cu o vocabulă mirosind aproape dramatic a sarmale şi mititei, "băşcălie". Aş fi tentată să încep de foarte mult - poate chiar de dinaintea momentului incert în care ne-am format ca popor - şi să consider că totul se trage din ceea ce eu consider a fi cea mai specifică şi cea mai greu de purtat dintre caracteristicile noastre: este vorba de paradoxala şi în acelaşi timp violenta concomitenţă dintre două complexe de sens contrar: complexul de inferioritate şi complexul de superioritate. Suntem profund complexaţi, dar nu numai, pentru că îi sim­ţim pe ceilalţi superiori, ci şi pentru că ne simţim - în acelaşi timp şi cu aceeaşi intensitate - noi superiori lor. Situaţie care poate să pară absurdă, dacă nu înţelegem că profunda confuzie căreia îi suntem noi primele victime s-a născut d