Scările literaturii urcă şi coboară. Pentru unii au clei, pentru alţii, mai mulţi, trepte lipsă şi piedici. A reface mersul succesului din pariurile şi rateurile criticii, din a fi aclamat de contemporani, sau a scrie ce nu se vrea azi, dar peste suta de ani o să se ceară, poate fi o treabă foarte grea. Totuşi, cazuri anume ar face să merite. N-aş şti să spun care sînt mai interesante, cazurile nedescoperite la vreme care aduc, peste timp, revelaţia talentului absolut, sau cărările foarte umblate cărora o bruscă schimbare de gust le pune poprire. Cel ale cărui Scrieri, galbene şi masive, le-am întîlnit de curînd la anticariat (ediţia din '83, de la Minerva), face parte, mai curînd, din a doua categorie. Topârceanu - fiindcă semnătura lui, în italice groase, cu cerneală neagră, apare pe copertă - a prins, înainte ca interbelicul să lege rod modernist, un gol în care s-a putut afirma. Vizibilitatea lui, pe seama unei concurenţe diluate, o remarcă, într-o prefaţă ca o mică istorie a receptării, Al. Săndulescu. Dovadă de ce capricioasă damă este faima, un prozator care ar fi avut ceva de spus şi care merită, chiar şi azi, cercetat cu atenţie, a fost acoperit de melodia unei poezii de recitare. Cu ea se umple acest prim volum de Scrieri. E riscant, chiar foarte riscant, să spui despre poezia cuiva ca e simpatică. Un asemenea certificat de distrugere în alb poate, însă, închide în el consolarea diferenţei. Într-o schemă simplificată, dar destul de funcţională, a mersului generaţiilor, literatura congeneră te predispune la critică, cea de-abia trecută, la ură, cea trecută bine la empatie. Aşadar, simpaticul Topârceanu, cu poezia lui de serbări, de radio din alte vremuri, ar fi putut să aibă succes ca intertext. Nu-l are, n-am auzit prea multă lume citînd amestecat din Balada unui greier mic sau din Balada chiriaşului grăbit, sau din Rapsodii de primăvară, deşi toţi, undeva,