Cînd deunăzi, în ziarul Ziua, Gabriel Liiceanu a fost în mod ridicol ponegrit, cineva a reacţionat în presă, declarînd că filozoful nu merita o asemenea ofensă. Dar a spune asta înseamnă să intri în vorbă cu calomniatorii, să le dai atenţie, să transformi o mizerie inconsistentă în "dezbatere". În ce mă priveşte, eu cred că noi, noi toţi - în spaţiul şi viaţa noastră publice - nu merităm să ni se tot toarne în urechi asemenea stupidităţi băloase. Cinismul neobosit cu care cîţiva gazetari specializaţi în batjocură, antrenaţi pentru răsturnarea sus-ului în jos, experţi în difuzarea de contra-realitate, ne "informează" e sufocant, ne subţiază stratul de ozon. Pînă de curînd îmi spuneam că, prin reţeta ei specifică, democraţia permite şi asemenea mlaştini iscate atunci cînd libertatea de expresie se cuplează cu lipsa de conştiinţă şi cu brambureala programatică a valorilor. Dar am citit de curînd o prezentare a procesului lui Meister Eckhart, la începutul secolului al XIV-lea, şi mi s-a luat o piatră de pe inimă: nu democraţia, în sine, e de vină.

Un proces de erezie

Autoritate dominicană a vremii, Meister Eckhart îşi merita de două ori titlul. O dată ca magistru: mînuind cu virtuozitate creatoare instrumentele scolasticii, el este al doilea teolog, după Toma din Aquino, trimis de dominicani să predea la Sorbona. Dar denumirea trimite mai cu seamă la calitatea lui de maestru spiritual, de predicator în faţa celor locuiţi de ardoare religioasă. Una dintre temele predicaţiei lui Eckhart era sensul metafizic al sărăciei. "Sărăcia în Duh" reunea, pentru el, două calităţi concordante, pe care trebuie să le atingă sufletul: detaşarea şi vidul. Pentru a deveni capabil de uniune cu Unul, sufletul trebuie să devină liber, detaşat de orice legături; şi trebuie să devină gol, să iasă din sine, să elibereze de sine locul interior pentru ca acolo să poată intra sau s