Ion Nicodim mai avea zece zile până să împlinească trei sferturi de veac, în a doua zi după Bunavestire. S-a stins din viaţă la Paris, după câteva luni de luptă cu cancerul. A fost aşezat alături de iubiţii săi părinţii adoptivi, pe aleea artiştilor, la cimitirul deschis după cutremurul din '77, la Străuleşti. Ion Nicodim nu a plecat dintre noi bătrân, ci a fost retezat în plină voltă artistică pe care o deschisese din nou peste o Europă, mai ales de sensibilitate latină. Ţărâna să-i fie uşoară! Ţărâna a fost tema principală a ultimului deceniu din creaţia marelui artist. Un nucleu de lucrări dedicat ţarinei a plecat dinspre Muzeul Agriculturii din Slobozia (2000), s-a amplificat şi s-a înnobilat la Curtea Brâncoveanului de la Mogoşoaia (2003), apoi a strălucit la Palazzo Stella de lângă Bologna şi la Vicenza, în 2004, iar în 2005 la Padova şi Roma, pentru ca în 2006 expoziţia foarte complexă a soţilor Nicodim să se deschidă în situri istorice din sudul Franţei, la Collioure şi în Normandia, la Caen. Ion Nicodim este, fără îndoială, un creator exponenţial al artei româneşti de la sfârşitul secolului XX şi, totodată, în spaţiul nostru cultural, el este un exemplu major pentru febrilitatea şi reuşita sincronizării creaţiei la scena europeană. Etapa seniorială pentru un creator este adesea, în psihologia stilului său, echivalentul eliberării de tutelă, de impostaţia stilului-tată, adică a propriului pattern. Ne-o demonstrează, cu ardoare, manierele târzii ale longevivilor celebri precum Tizian, Tintoretto, Rembrandt, Goya, Kokoschka, Matisse, Picasso. Astfel, în deceniul din urmă, Ion Nicodim ne-a oferit o ipostază exuberantă a unui "homo faber", arhaizant şi nonconformist, în acelaşi timp, aliaj de uzurpare dadaistă şi ritualizare păgână. Pictorul Ion Nicodim, cel al abstracţiei sublimate în monocromii de azur, cel din anii '70, ori cel al marilor pânze abia atinse cu