Nu a fost încălcată nici o lege şi nici o cutumă: în SUA, procurorii federali, care reprezintă guvernul federal în tribunalele districtelor, sînt la dispoziţia preşedintelui. El îi numeşte şi el îi poate demite. Cînd au devenit preşedinţi, şi Ronald Reagan, şi Bill Clinton i-au înlocuit pe toţi cei 93 de procurori federali cu oamenii lor. În acest context "oamenii lor" nu înseamnă musafirii picnicurilor de pe gazonul reşedinţelor private, ci se referă la aceia dintre ei care susţin ideile preşedintelui în privinţa unor legi importante cum sînt pedeapsa cu moartea, posesia armelor de foc, libertatea avortului. În opinia publică americană, clivajele dintre cei cu păreri opuse în aceste probleme sînt la fel de intense ca acelea privind impozitele, sînt puncte importante în dezbaterile electorale, aşa că pare normal ca preşedintele să fie interesat de orientarea sentinţelor din timpul mandatului său. Preşedintele Bush jr. şi procurorul general Alberto Gonzales (în Statele Unite, el este şi ministrul Justiţiei) nu erau obligaţi să dea nici o explicaţie în legătură cu demiterea celor opt procurori federali, demitere care însufleţeşte deocamdată presa şi majoritatea democrată din Congres: adversarii preşedintelui nu sînt încă decişi dacă să declanşeze sau nu un mare scandal, dar întreţin deocamdată focul. Îi ajută şi administraţia: după negările jignite de la început (cum puteţi să credeţi aşa ceva despre noi?), urmează recunoaşteri parţiale, citate compromiţătoare din mail-urile puse la dispoziţie (aceeaşi inocenţă l-a caracterizat şi pe Nixon cînd a oferit acuzatorilor săi înregistrările convorbirilor din Biroul Oval), jocul de-a "el e de vină, eu n-am ştiut nimic".

Nu era nimic de acoperit, dar totul confirmă înţelegeri subterane, manevre oculte. Sînt citate persoane din intimitatea preşedintelui şi nu lipseşte numele lui Karl Rove, şeful administraţiei, consi