Un motiv pentru care merită să-l citeşti pe Platon este că de la el afli cît de căzută e lumea noastră în raport cu a lui. Căderea la care mă gîndesc nu se măsoară însă cu ajutorul unor repere spaţiale de felul lui "sus" şi "jos", menite a ne sugera diferenţa de nivel dintre noi şi el, şi nici după gradul de adecvare sau inadecvare a gîndirii sale la realitate, - căci o bună parte din cunoştinţele de care dispunea Platon nu mai au astăzi nici o relevanţă -, ci după idealul de educaţie pe care îl propune concepţia filozofului. Un ideal descins de-a dreptul din natura unitară a viziunii sale. Pentru o ureche ca a noastră, care a fost atîta vreme îndopată cu expresii mate de o perfectă sterilitate semantică, o expresie ca cea de "natură unitară" poate suna emfatic şi găunos. În realitate, expresia surprinde întocmai trăsătura fundamentală a gîndirii lui Platon. Filozofia grecului îţi lasă senzaţia că toate bucăţile lumii se îmbucă perfect într-o structură încăpătoare şi largă, a cărei cunoaştere nu are nevoie de nefasta fragmentare pe specialităţi pe care oamenii de ştiinţă au adus-o în zilele noastre. Şi astfel, nefisurată în domenii de competenţă şi de jurisdicţie teoretică, cunoaşterea platonică poate folosi la cultivarea fiinţei omeneşti. Cunoşti ca să te educi, şi te educi pentru a fi un om frumos, acesta era idealul grecilor antici. Tocmai de aceea, dacă e să ne comparăm cu Platon, noi am suferit o cădere din idealul grec al educaţiei integrale. Sîntem precum nişte pigmei a căror optică despre lume, fărîmiţată şi zdrenţuită în fragmente incompatibile, nu mai poate fi adunată la un loc din cioburile în care a fost spartă de-a lungul timpului. Şi, de aceea, a-l citi pe Platon înseamnă a măsura handicapul ce ne desparte de el. Să nu ne aşteptăm însă ca handicapul acesta să ni-l recunoaştem cu seninătate: unui estropiat nu-i poţi cere ca, punîndu-şi în comparaţie ciot