Ce urmează după Irak? Dacă noua strategie de pacificare a Irakului eşuează în a ne oferi un rezultat care se poate numi "victorie", ce lecţii vom învăţa în privinţa politicii noastre externe? Ne vom concentra doar pe politica internă, aşa cum s-a întîmplat după înfrîngerea din Vietnam? Vom renunţa la promovarea democraţei şi vom reveni la o viziune realistă, limitată la propriile noastre interese?
Analiştii şi experţii au greşit adesea în privinţa poziţiei Americii în lume. De exemplu, acum două decenii, ideea cea mai larg răspîndită era că Statele Unite se aflau în declin. Un deceniu mai tîrziu, odată cu sfîrşitul războiului rece, noua idee dominantă spunea că lumea se afla sub hegemonia unilaterală a Americii. Anumiţi experţi neoconservatori au concluzionat că Statele Unite erau atît de puternice, încît puteau decide ceea ce e drept, iar ceilalţi trebuiau doar să le calce pe urme. Charles Krauthammer l-a numit "noul unilateralism" şi acest curent a influenţat administraţia Bush chiar înainte de atacurile din 11 septembrie 2001.
Dar noul unilateralism era bazat pe o profundă neînţelegere a naturii puterii în politica lumii actuale. Puterea este abilitatea de a obţine rezultatul pe care îl doreşti. Dacă deţii multe resurse nu înseamnă că eşti automat puternic, depinde de context. De exemplu, o mare armată de tancuri moderne este o resursă puternică în cazul unui război desfăşurat în deşert, dar nu în cazul unuia desfăşurat în mlaştini - aşa cum am aflat în Vietnam. În trecut, puterea militară era dominantă, însă, în lumea de astăzi, contextele puterii diferă foarte mult.
Am comparat distribuţia puterii în lumea de azi cu un joc de şah tridimensional. Pe tabla de joc - pe care sînt reprezentate relaţiile militare dintre state - lumea este într-adevăr unipolară şi se pare că aşa o să rămînă pentru cîteva decenii de acum înainte. Însă, pe tabla de
