La numai cîteva zile după stingerea din viaţă a lui Ion Nicodim, tot la Paris şi tot neaşteptat, ne-a părăsit şi Ovidiu Maitec. în pofida dispariţiei sale fizice, abuzive şi premature ori la ce vîrstă ar avea ea loc, sculptorul rămîne aici, în lumea nemijlocită şi în istorie, iar lucrările sale provoacă şi se manifestă ca şi pînă acum. La întrebarea simplă şi legitimă, cine este Ovidiu Maitec, un răspuns provizoriu şi sumar ar fi cam acesta, evident, la timpul prezent: Ovidiu Maitec, prin chiar natura genului artistic pe care îl ilustrează şi a limbajului său specific, este un un om al materiei, un exponent al manualităţii şi al gestului aşezat sub orizontul lumii diurne. Un maestru al lemnului, dar, la rigoare, şi al bronzului, adică un cioplitor şi un modelator în aceeaşi măsură, el lucrează, oarecum, cu materialul clientului, altfel spus cu elemente obiective, cu exteriorităţi ale realului. Formele lui, derivate din stocul de imagini curente, se istoricizează simultan cu exprimarea, nu numai ca o consecinţă a exprimării înseşi, ci şi prin funcţia lor fatală de comentariu asupra unui univers controlat. Tronul, Cubul, Poarta, Pasărea, Stîlpul, Zidul, Radarul, Containerul, Banca, Arcul de triumf, Sarcofagul, Aripile, Îngerul, ca teme recurente, dar şi întregul său registru de forme, trimit nemijlocit spre o lume cu morfologii aşezate, puternice şi recognoscibile, care dau de multe ori senzaţia ciudată că artistul nu inventează, că imaginaţia sa refuză consemnele mobilizării şi că totul se rezumă la o anumită ordine prestabilită. Artist al memoriei, al reactivării unor imense depozite de forme confirmate, Maitec pare un executor testamentar şi un exponent al multor generaţii a căror existenţă nu a dobîndit niciodată funcţii contemplative şi simbolice. Sculptorul vine acum să răzbune toate infirmităţile unei istorii anonime, mutînd accentul de pe funcţii pierdute, erod