Situaţiile în care se poate stabili cu precizie paternitatea unei formule lingvistice impuse în uz sînt destul de rare. Adesea atribuirile ulterioare sînt legende fără acoperire; oricînd putem descoperi că formula pe care o credeam a unui personaj celebru circula de fapt mai dinainte, el nefăcînd altceva decît să o aducă în atenţia unui public mai larg. Acestea fiind zise, sînt totuşi şanse mari ca sintagma prin abstract să-i fi aparţinut cu adevărat lui Nicolae Ceauşescu. Înainte de 1989, ea circula cu eticheta ironic-subversivă a originii prezidenţiale. Desigur, nu era nici pe departe cea mai frapantă dintre particularităţile lingvistice din discursul fostului conducător comunist. Alte forme atrăgeau atenţia mult mai tare, motiv pentru care erau folosite în bancuri şi în parodii orale, atunci cînd era nevoie să se imite felul de a vorbi al dictatorului, într-un mod lesne de recunoscut. În discursurile lui Ceauşescu, însoţite de gesturi divergente, defazate, pe fundalul unei rostiri destul de împiedicate şi cu o pronunţie particulară a lui r, cu pauze imprevizibile, apăreau formele emblematice: tutulor, tomnai, muncipiu, pretini etc. Pentru unii români, aceste forme erau proprietatea exclusivă a Conducătorului, semne ale incapacităţii sale de articulare corectă; mulţi au fost surprinşi cînd le-au întîlnit şi în alte contexte, în limba veche sau populară, pentru că li se păreau purtătoare a unei mărci unice, individuale. De fapt, liderul comunist cu origini rurale şi şcolarizare superficială vorbea pur şi simplu o română marcată popular-incult, puternic contaminată de particularităţi regionale, munteneşti (cu sincope: revolţionar, cu închiderea lui e final la i: actili, locurili, alocaţili, cu dificultatea de a rosti diftongi - ianuare - şi unele grupuri consonantice: ezecutiv). Formula prin abstract are o situaţie puţin diferită: aparţine filonului semicult, fiind o