Dovedita stiintific si tot mai evidenta in planul rea­li­ta­tilor, urgenta ecoclimatica devine, in acelasi timp, si una etica, civica si politica. In fata dezastrului natural anuntat, alertarea si mobilizarea energiilor pozitive in sensul solutionarii problemei presupun in primul rand resuscitarea sperantei si nasterea unei noi, nemaiintalnite so­li­da­ritati, prin amploarea si obiectivele sale, cea a viului. Tinta greu de atins in fata rezistentelor masive, in cele mai diverse registre, la o schimbare radicala, diferita de toate cele de pana acum, care pune in discutie chiar modelul socio-economic mondializat, ajuns la apogeul sau. Primele reticente sunt cele de ordin cultural, aferente unei civilizatii moderne puternic marcate de mirajul (dovedit) periculos al stapanirii naturii si atotputerniciei ra­tio­na­litatii tehniciste. Nu putem depasi usor o asemenea mostenire de secole, in care problema ecologica a fost perceputa exclusiv din perspectiva si ca o preocupare an­tropologica. Afirmand ca omul este (exista) in mod necesar in ra­port cu natura, Hegel a postulat, totodata, ca spiritul in­­­­seamna eliberare, libertate in relatie cu aceasta. Natura nu era definita si vazuta decat prin negativ: ceea ce nu este libertate, ceea ce nu este istorie. Aceasta idee ca libertatea umana se opune ordinii naturale, iar pentru a fi liber omul trebuie, mai intai, sa se elibereze din de­pen­denta fata de mediul natural a creat o adevarata traditie intelectuala si a fertilizat bazele teoretice ale revolutiei industriale. Or, in epoca postmoderna in care se afirma ecologia po­litica, omul a devenit stapanul naturii si in gestionarea resurselor si problemelor sale risca sa treaca peste povata anticului Salustius, cum ca " stapanul bun isi tunde, nu jupoaie oile". Implinirea acestui etern obiectiv prometean si afirmarea complementara a imperativului ecologic presupun deopotriva o re