La un moment, prin anii ‘90, intr-un articol din „The Economist” se scria ca romanii sunt „an abomination unto themselves”, o nenorocire pentru ei insisi.

Era vorba, evident, de politicienii romani, nu de toti romanii, iar exasperarea de atunci a ziaristului britanic o impartasim si noi astazi, cand contemplam blocajul institutional generat de disputele politice. Nicaieri nu este poate mai evident acest blocaj decat la Ministerul Afacerilor Externe si, mai grav, poate, in domeniul politicii externe.

Intr-o zi de marti care incepea fara evenimente semnificative, premierul Calin Popescu-Tariceanu si-a preluat oficial postul de ministru de externe interimar vizitand sediul ministerului in care, probabil, nu va avea timp sa petreaca prea multa vreme.

Probabil ca asumarea portofoliului Externelor de catre premier este o decizie fireasca si explicabila, avand in vedere ca la orizont nu se profileaza silueta unui ministeriabil acceptabil ambelor palate.

Din pacate ea nu rezolva, pentru ca nu are cum, problema de fond: cea a politicii externe romanesti si a reprezentarii noastre in relatiile internationale. Intr-o lume normala, problema nu ar fi existat, pentru ca numirea ministrului de externe ar fi fost rezultatul unui consens intre presedinte si prim-ministru.

Dar tot ce s-a intamplat pe acest taram din 2 februarie incoace, de cand premierul a cerut demisia lui Mihai-Razvan Ungureanu, nu a facut decat sa agraveze o situatie care si asa era problematica.

In fond, criza de ambasadori nu dateaza de doua luni, ci de anul trecut si este rezultatul deficitului de diplomati talentati disponibili combinat cu rivalitatile politice si institutionale si cu birocratia unui MAE nereformat.

Problemele cu care ar trebui sa se confrunte diplomatia romaneasca, daca nu ar fi paralizata si parazitata de politi