O extrem de eficientă provocare la lectură orchestrează, în prefaţa romanului Cine adoarme ultimul de Bogdan Popescu, criticul literar Daniel Cristea-Enache. Atât de eficientă, încât îşi opacizează şi îşi anulează - de-a dreptul - concurenţa. Orice recenzent de bună credinţă îşi va aloca, fără să stea pe gânduri, câteva ore bune pentru a-l citi cu o atenţie specială pe Bogdan Popescu; iar după ce aceste ceasuri se vor fi încheiat, va resimţi disconfortul de a nu fi el cel dintâi care-l etalează publicului pe (aproape) necunoscutul prozator Bogdan Popescu. De a fi descoperitorul şi totodată agentul de promovare al unui scriitor ce merită, în tot cazul, remarcat. Ce i-ar rămâne de făcut cronicarului, în aceste condiţii? Întâi de toate, să treacă pragmatic peste minorele orgolii personal-profesionale şi să se pună - riguros şi tehnic - în serviciul cititorului. Să spună că Bogdan Popescu se află, de fapt, la cel de-al doilea roman al său, după debutul din 2001 (Vremelnicie pierdută) distins cu premiul "Ion Creangă" al Academiei Române. Să-l localizeze, apoi, în actualitatea literară, ca pe unul dintre redactorii serioasei, dar mai puţin vizibilei, reviste Caiete critice. Şi ce altceva? După primele entuziasme, după o parcurgere în viteza impusă de curiozitate, după notele exclamative de pe manşeta cărţii, s-ar cuveni să facem o jumătate de pas înapoi şi să discutăm volumul de la o distanţă prielnică relativizărilor şi clarificărilor. Se va putea limpezi, în felul acesta, conturul romanului, cu bunele şi cu relele lui, dincolo de ceaţa totdeauna seducătoare a poveştilor care-l compun. E un exerciţiu de onestitate critică pe care, sunt absolut convins, Bogdan Popescu îl merită cu asupra de măsură. O dată proba talentului (să-i zicem totuşi aşa, imprecis şi old fashioned) trecută, suntem îndreptăţiţi să supunem o carte ca acesta unor teste de rodaj din ce în ce mai exigent